Dacă Marinela a pus în balanță Amintirile din copilărie cu Harry Potter, vă prezentăm mai jos cărțile preferare din copilărie. Așteptăm completări de la voi :)

Cireşarii, de Constantin Chiriţă, rămâne cartea copilăriei mele, prima dintre cărţile care mi-au rămas întipărite în suflet. E o carte care mi-a vrăjit sfârşitul unei veri, făcându-mă să râd, să parcurg avid paginile celor cinci volume, stârnindu-mi curiozitatea, şi dorindu-mi ca niciodată povestea celor şapte să nu se termine ...

Într-un roman de aventuri, cu multe caracteristici ale unui Bildungsroman, naratorul explorează atât o lume ascunsă a României, plină de enigme, cât şi o lume a prieteniei, prin cei şapte prieteni, şapte personalităţi diferite, ce se completează reciproc, gata oricând să pornească în noi peripeţii. Ei dezleagă puzzle-uri uitate de timp, descopedind totodată o altă parte din ei înşişi.

Aventurile lui Tom Sawyer, cât şi Aventurile lui Huckleberry Finn, de Mark Twain, prezintă o imagine a Americii prin intermediul poznelor a doi copii. Este o carte care abundă în acţiune, care te face să râzi, şi care îţi aminteşte de propriile năzdrăvănii din copilărie.

Dacă în cazul lui Tom Sawyer, avem de-a face cu un tânăr şugubăţ, plin de energie şi mereu pus pe fugă, a cărui poveste se împleteşte cu prinderea unui tâlhar, în cazul lui Huckleberry Finn, povestea merge mai departe, Mark Twain explorând condiţia sclavilor din acea perioadă, prin strânsa prietenie dintre Huck şi un negru.

(Raisa Stoleriu)

Mary Poppins, de P. L. Travers. Până pe la 12 ani, principalul lucru pe care mi-l doream de la cărţi era să mă convingă de faptul că magia există în lumea reală (mai târziu am aflat despre treaba numită „realism magic” şi mi-am dat seama că şi oamenii mari îşi doresc asta din când în când). Ei bine, când găseam câte o poveste care să satisfacă această cerinţă, o reciteam la nesfârşit, pentru a mă asigura că am reţinut toate semnele după care se poate recunoaşte un personaj magic. Mary Poppins m-a convins nu numai din punctul ăsta de vedere, ci şi pentru că a fost primul personaj despre care nu mă puteam hotărî dacă este bun sau rău.

Sosind şi plecând mereu pe neaşteptate, însoţită de umbrela zburătoare căreia îi datorez un ataşament etern faţă de acest obiect mai degrabă incomod, făcând exces de replici usturătoare atât faţă de angajatorii săi, soţii Banks, cât şi faţă de copiii a căror guvernantă este, Mary îi învaţă pe aceştia din urmă că se poate lua ceaiul şi pe tavan, se poate merge la cumpărături alături de aştrii cât de cât sociabili, conversa cu statuile din parc sau călători în jurul lumii gratis şi fără ştirea părinţilor. Adăugând faptul că familia Banks locuieşte pe Aleea Cireşilor, unde, presupuneam eu, se mănâncă cireşe în fiecare zi, încă aş mai da orice să trăiesc sub „dictatura” lui Mary Poppins.

(Alexandra Găujan)

Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru

Legendele Olimpului a fost cartea pe care bunica mea a folosit-o pentru a mă învăța să citesc. Aveam 6 ani când a început să îmi citească și să îmi arate cum să îi citesc la rându-mi. Așa s-a născut, cred, și pasiunea mea pentru mitologie, fantasy și science-fiction, pentru că ce poate fi mai miraculos pentru un copil și pentru dezvoltarea imaginației sale, dacă nu creaturi care mai de care mai primejdioase, eroi invincibili și zei cu puteri fascinante?

Volumul I prezintă figurile centrale ale panteonului grecesc, vorbind despre modul în care universul a fost construit și zeii născuți, pentru a domina anumite componente ale realității cunoscute și necunoscute – de la Zeus la Hades, de la Atena la Afrodita, de la Ares la Hefaistos – principalele elemente (aer, apă, pământ, foc), principalele sentimente umane (iubire, ură, răzbunare, distracție, înțelepciune etc.), viața și moartea, toate aveau câte un ocrotitor și o personificare divină. Volumul II aduce în prim-plan eroii, oameni cu puteri deosebite sau semizei (născuți din muritori și zei), ale căror legende răsună și în zilele noastre: de la puternicul Hercule, la rătăcitorul Ulise ori nesăbuitul Icar, toate explicând anumite fenomene cotidiene, pe care cei din vechime le considerau magice.

Legendele Olimpului este o carte ce trebuie citită în copilărie, pentru că te încântă, îți stârnește curiozitatea și îți deschide o ușă către povești, mitologii și culturi străine, a căror influență o vei înțelege, pe măsură ce crești și alte scrieri ți se dezvăluie.

Cișmigiu et comp. de Grigore Bejenariu

Un roman despre viața de licean, scris într-un mod personal și autentic, Cișmigiu et comp. prezintă ”nebuniile” pe care Grig, personajul principal, alături de prietenii săi, le fac în timpul orelor din Liceul Gheorghe Lazăr. Profesori porecliți, chiuluri în Cișmigiu, farse, momente tensionate în lupta cu notele, toate se amestecă într-un roman plin de savoare, mai ales pentru cei ce cunosc și locul în realitate. Narațiunea la persoana I face totul și mai atractiv, întrucât poți trăi fiecare ”istorioară” ca și când ai fi părtaș la acțiune.

O poveste haioasă, numai bună de citit pentru cei ce experimentează ”statutul” de licean, pentru cei care abia așteaptă să ajungă la liceu sau pentru cei ce vor să își amintească, cu melancolie, de traiul dulce al adolescenței. Încredere, un strop de inconștiență naivă, copilărie și nevoia de maturitate – aceste stări vor încânta orice cititor, indiferent de vârstă.

(Alice Teodorescu)

La Medeleni, de Ionel Teodoreanu

Ionel Teodoreanu a fost un mare iubitor de frumos. A scris despre zarzării înfloriţi în toate romanele sale :) Aşa a reuşit el, printr-o voce artistică, să scrie trei volume ale idilei copilăriei. A făcut din lumea unor copii mai mult decât un trecut: a întărit senzaţia pe care o are orice adult, că în copilărie s-au petrecut lucrurile cu adevărat importante, pentru că sufletul său era în totalitate acolo, şi pentru că atunci şi-a format caracterul.

Medeleni: lene, romantism şi burghezie rurală. Dănuţ, Olguţa şi Monica. Trei suflete diferite care cresc împreună, trec peste Hotarul nestatornic al primului volum şi ajung la următoarele, pe care nu aveam voie să le citim când eram mici, pentru că Dănuţ se îndrăgostea de Adina în volumul al II-lea, care era o „femeie proaspătă şi luminoasă ca o mandarină cojită”!

Prima carte pe care am citit-o cu lanterna sub pătură, ultima carte la care am plâns atât de mult la sfârşit, până am înţeles că aşa sunt cărţile. Îţi intră în suflet.

(Monica Tarța)

Impăratul muștelor, de William Golding

Imaginați-vă o lume formată doar din copii! Fiecare pământean sugrumat într-un trup efervescent, plin de candoarea nedurerii, a grozăveniei și a dorinței de nestăvilit pentru o tinerețe veșnică. Cum ar fi ca în tot universul să existe doar mâini mici, ochi curați, genunchi juliți și păr unsuros? Și cum ar trăi aceste bucăți de oameni împreunați într-o societate, cum ar forma-o, cum ar gândi-o, dacă puritatea acestor părți de suflete s-ar transmite mai departe în creația lor, sau nu? Oare entuziasmul tinereții va fi îndeajuns pentru a-și construi singuri conceptul de pace, ori impulsul de dominare cu timpul va prelua inițiativa, rezultând un alt război pueril, de data asta cu oameni mici? Și cum ar fi ca acest univers să fie o insulă?

Împaratul muștelor cu un suspans psihologic individual și colectiv survine drept o adresă moral-alegorică la societatea cotidiană construită pe spinarea unor personaje infantile cu personalități definite sub formă de concepte, un anume Ralph reprezentant al civilizației, un Piggy drept militant al naivitații, calmului și rațiunii, un Jack ca o dorinţă de supremație, și un anume Roger înzestrat cu sete de mânie şi răzbunare dusă la extrem. E o luptă vizibilă între raţiune și simţământ, ordine și haos, lege și anarhie. O zi normală astăzi văzută prin ochii unui copil cu din ce în ce mai puține întrebări.

(Cosmin Popa)