Autor: John Fowles
Rating:

Cum vorbeşti atunci când vrei sÇŽ spui ceva despre lucrurile care te pasioneazÇŽ, care sunt în tine, pe care ştii cÇŽ nu ai putea vreodatÇŽ sÇŽ le redai aşa cum trebuie, aşa cum le gândeşti, aşa cum le simţi? Le spui simplu, precum Fowles, formulând idei pe care orice om de bun simţ le-ar putea înţelege, pe care le poate filtra prin propria sensibilitate şi experienţÇŽ.

Urmând cronologia biograficÇŽ, autorul redÇŽ primele amintiri legate de interacţiunea cu natura, proeminent apÇŽrând figura tatÇŽlui iubitor de filozofie şi poezie, sensibil la chemÇŽrile artei, devotat trup şi suflet micii grÇŽdini din spatele casei.

La Fowles, pÇŽdurea dobândeşte valenţe inefabile: hoinÇŽreala e prilej de descoperire a solitudinii, desfÇŽtare pentru artişti, punct de plecare, de cÇŽutare a sinelui. Autorul simte cÇŽ toate cuvintele din lume nu ar putea descrie ce se petrece în sufletul sÇŽu când o strÇŽbate de-a lungul şi de-a latul, fÇŽrÇŽ o ţintÇŽ anume, ghidat de puteri pe care nu le poate înţelege.

Biografie în primul rand, Copacul este şi o pledoarie pentru prezervarea naturii, pentru pÇŽdurea care îi inspirÇŽ autorului crescut fÇŽrÇŽ o credinţÇŽ anume, fiorul religios. Panteist, autorul se regÇŽseşte în acest spaţiu care este locul natural de curÇŽţire, de rugÇŽciune şi regÇŽsire în comparaţie cu bisericile din lumea "civilizatÇŽ", clÇŽdite cu unelte. Spaţiu senzual şi plin de erotism, în care tainicul se împleteşte armonios cu neverosimilul, unde omul se regÇŽseşte complet dezarmat, pÇŽdurea nu poate fi explicatÇŽ nici de cuvinte, nici transpusÇŽ cu ajutorul aparatului de forografiat. Senzaţiile, pur si simplu, nu pot fi redate.

La final, douÇŽ mÇŽrturisiri: o temere (încÇŽ activÇŽ) şi o credinţÇŽ (pe care poate o mai am dar pe care nu o articulez niciodatÇŽ). Temerea: în grÇŽdina blocului în care am locuit pânÇŽ la sfârşitul adolescenţei, creşte un copac (n-am aflat ce e nici pânÇŽ acum) cu frunze foarte mari şi verzi. În fiecare iarnÇŽ, totuşi, în faţa goliciunii lui, simt un pustiu în mine pe care nu-l pot reda. Şi peste toate, şi frica de a nu-l mai vedea vreodatÇŽ verde. Credinţa e o copilÇŽrie (veţi zice!): când eram micÇŽ, mâncam seminţele de la mÇŽr, convinsÇŽ fiind cÇŽ în curând va creşte un pom mare în mine. Acum mÇŽnânc si sâmburii de la lÇŽmâie şi portocalÇŽ.

O recenzie de: Ioana Ristea