Autor: Jeni Acterian
Rating:

Jurnalul acestei nemulţumite fete, Jeni Acterian, mi-a fost deschisă de Literatura română în postceauşism a lui Dan C. Mihăilescu, care în volumul dedicat memorialisticii îl considera un ghid excelent pentru atmosfera interbelică şi, mai mult, în entuziasmul cronicăresc îl recomanda ca o carte fundamentală pentru orice prof de română de la liceu.

Jurnalul acesta nu a fost publicat din voinţa autoarei, ea l-a considerat mereu prilejul unor reflecţii exclusiv personale, ci abia după 1989, la mai mult de 30 de ani de la dispariţia sa, de fratele său, Arşavir Acterian. Dan C. Mihăilescu vorbea de o anume vâlvă în jurul acestui jurnal; Doina Uricariu, prefaţatoarea volumului crede că ar avea un loc similar cu Jurnalul lui Mihail Sebastian. Mă rog, i-am lăsat pe critici să aranjeze operele literare în care cutiuţe valorice vor, iar eu după ceva eforturi de obţinere a cărţii - era totuşi reeditată pentru o a doua oară - am găsit cu cale că ar putea fi o bună lectură pentru perioada de la mare.

Aşa că în timp ce grupuleţul cu care hăituiam plajele se bălăcea în apele discutabil de sărate, eu gustam frământările zburdalnicei intelectuale interbelice, având senzaţia că lectura are aparenţa încărcării unei baterii interioare. În puţină vreme, am ajuns să văd în Jeni Acterian un echivalent feminin al lui Mircea Eliade, prin tăria reflecţiilor şi prin cantitatea de pagini citite pe zi - mărturiseşte că trece de mai multe ori de limita de 1000 de pagini pe zi. Sunt ani buni în care stă de vorbă de la egal la egal cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Emil Botta, impresionând printr-o cultură redutabilă, ca şi printr-un anume cinism şi neîncredere funciară. Asta datorită faptului că este obsedată de moarte încă de la o vârstă fragedă şi pare înspăimântată că i-ar putea scăpa lucruri esenţiale nelecturându-le. Evident acest crescendo cultural nu o putea duce decât înspre tărâmul filosofiei cu care însă paradoxal nu are prea multe tangenţe, deşi face facultatea de profil din Bucureşti şi aici devine o admiratoare fanatică a lui Nae Ionescu. Este mai degrabă o literată, are un uşor aer salonard, iar distincţia dintre viaţă şi literatură începe să se vadă odată cu angajarea ei în cadrul unei instituţii financiare. Practică o psihologie de fineţe, ajunge să cunoască oamenii într-un mod aproape infailibil şi, din această cauză, pătimeşte mult timp de fetie. Abia la 29 de ani îşi întâlneşte iubirea, pe bizantinologul Alexandru Eliad, un personaj despre care e conştientă că nu o merită, care are o mulţime de cususruri, irezistibil însă fizic, atunci când o onorează cu prezenţa. Este mai degrabă un iubit inventat, aproape tot timpul absent de lângă vâltoarea sentimentală numită Jeni Acterian.

Ultimii doi ani din Jurnal sunt aproape o istorie neîntreruptă a acestei pasiuni şi aici nu mai există senzaţia unei memorialistici oarecare, ci a unui pătimaş roman epistolar. Mă gândeam că în lunga perioadă de care se ocupă jurnalul, 1933 - 1947, ar putea fi distinse două perioade - care să nu urmeze legătura cu istoria, aproape deloc consemnată: una a experienţelor intelectuale, alta a celor sentimentale. Amândouă perioadele încearcă să priceapă realitatea prin exces - de idei sau de sentiment. De aici şi tentaţia dezamăgirii, realitatea este mai inodoră, necioplită, dură, urâtă într-un mod care deseori revoltă sufletul iluzionat şi incandescent al Jeniei.

Stăteam pe plaja potopită de călduri tropicale - şi asta nu într-un sens metaforic - undeva înlăuntrul pielii simţeam cum băşicile bronzului începeau să-şi facă manifestată dantela şi reflectam la ideile acestei dispărute demult jurnaliste. Of, acest termen abia aici se potriveşte, nu ziaristului care nu face cu adevărat un jurnal. Sau iată o rană a termenilor literari, rană care permite să i se zică jurnal şi unui ziar şi unei scrieri memorialistice.

Înainte de a lăsa să se desfăşoare câteva dintre ideile lui Jeni Acterian, aş vrea să dezvolt o mică intuiţie care a plecat de la întrebarea nu foarte inocentă de ce selectez anumite citate dintr-o carte. Ce anume mă face să remarc anumite idei şi nu altele. Mi-au trecut prin minte noţiuni ca infailibilitate, jignire, aroganţă, dar le-am eliminat ca neavând în ultimă instanţă raport direct cu chestiunea, fiind de fapt aspecte ale receptării literare. Am observat însă ulterior că există indirect un anume pattern după care gândesc, că undeva cel puţin la bazele operaţiei de selectare se ascunde o grilă implicită, greu de formulat, o hartă care poate fi parţial vizibilă abia după o psihanaliză literară. În ultimă instanţă ideilor acestei cărţi le caut un loc în tipologii prestabilite, găsind identităţi sau diferenţe, recunoscându-le ca prelucrări ale altor idei mai vechi sau inserându-le în locurile goale de pe hărţi. Raţiunea mea vrea să treacă dincolo de frumuseţea intrinsecă a citatelor şi să le găsească un rost în viitoarea mea existenţă. Ce e de făcut cu toată această înţelegere? Un act de speculă, unul de seducere, o pedagogie sau un alt act artistic? Baza sau decoraţia unei filosofii? Ridic din umeri şi revin la citatele care m-au fascinat la Jeni Acterian: despre artă, despre idei, despre viaţă şi moarte. Ce o să fac cu ele şi căror hărţi ale subconştientului vor aparţine are vreo importanţă numai dacă reuşesc să treacă de sitele uitării.

1. Ce vrea Jeni Acterian de la un artist? Încredere în sine. Naturaleţe şi mai puţină literatură pudrată. Detestă originalitatea forţată, arta preţioasă, figura de om interesant. Dar întrebarea care se pune e: "n-am oare tendinţă contrarie excesivă? Atâta discreţie şi sobrietate, simplitate şi realism nu este oare un soi de sărăcie artistică? Mi-e teamă că da."

De la mediul ambiant în care îşi desfăşoară activitatea un artist. Liniştea creatoare, nu oameni care se apucă să ţipe fără motiv, nu posedaţi. Şi aici aş putea adăuga şi eu un puseu de enervare la cel dovedit de autoare datorat unei maşini încărcată de manele la blană.

De la un jurnal - "Ca să fiu sinceră, mă plictiseam şi cum, când te plictiseşti, cauţi cu disperare să plictiseşti altă persoană şi cum nimeni altul afară de mine nu se găsea acasă, am luat în mâna acest caiet şi m-am apucat - precum se vede - să plictisesc "eul" meu viitor". Oricum interesant raţionamentul - putem considera că există un eu viitor dispus să ne asculte plictiseala noastră actuală. Un eu viitor care va fi la fel de străin sau de apropiat ca şi un cititor oarecare. Şi tot despre jurnal, autoarea crede că nu poate fi o oglindă a omului, că nu este un reper corect de apreciere. Şi totuşi Jeni Acterian pare să-şi fi câştigat un loc în literatură chiar prin acest jurnal. Un loc pe care nu l-a dorit, mă rog, care nu mai depinde de autor, ci de mecanismele receptării.

Şi tot în domeniul artei iată şi două gânduri despre actori. Aflată în cabina actriţei Marieta Sadova, se gândea de ce depinde crearea unui personaj: o perucă, nişte sprâncene, câteva dungi negre. Apoi într-o altă însemnare gândul o duce la conflictul actorului cu propria personalitate: "Cred că personalitatea unui actor derivă din faptul că n-are personalitate, ca să-şi poată îmbrăca personalitatea oricui. Dacă ar avea o personalitate definită, nu şi-ar putea-o scoate ca pe o haină ca s-o ia pe alta. Şi dacă joacă folosind "propria haină", adică reduce personalitatea oricărui personaj la a lui, atunci e un actor lamentabil. Deci sau e actor, sau are personalitate."

Prin urmare, în arta propusă de Jeni Acterian am selectat gânduri despre calităţile unui artist, (scriitor sau actor), conflictul cu personalitatea sa, uimitoarele şi simplistele transformări ale înfăţişării umane, necesitatea unui climat prielnic artei, jurnalul - loc de plictiseli pentru cititori viitori, dar şi oglindă strâmbă a unui autor.

Un aspect pe care îl caut la fiecare scriere în proză sunt ideile propuse de autor sau atitudinea faţă de ele. La Jeni Acterian există mai mult reflecţii asupra modului de receptare a ideilor - crede că acestea îşi arată importanţă uneori numai după ce au fost repetate de sute de ori -, se îndoieşte odată cu lectura Idiotului lui Dostoievski că esenţa ideilor nu poate fi exprimată până la urmă, ori crede că ideile nu ar trebui arătate în public fiindcă ele oricât de bune sau rele ar fi, tot rău vor fi interpretate.

Mi-au atras atenţia şi două reflecţii ale lui Jeni Acterian despre natura inutilă a discuţiilor de natură filosofică care ating probleme oricum irezolvabile ori a raţionamentelor care fiind în ele însele perfecte îşi pierd în acelaşi timp semnificaţia: "Iunie 1938. Raţionamentul e incontestabil perfect logic şi în consecinţă nu înseamnă nimic. Nu poţi să pretinzi de la cel mai perfect aeroplan din lume, sub pretext că zboară, să-ţi scoată ouă de vrabie. Cum ai putea să pretinzi de la un raţionament, sub pretext că e perfect logic, să mai şi însemne ceva?"

Constată că ideile în învăţământ se transformă într-o vorbărie oarecare, conceptul de originalitate fiind anulat de plagierea continuă a ideilor altora. "5 februarie 1935. Încep să văd partea comică a examenelor".e foarte interesant să pui pe hârtie ideile altuia ca şi cum ar fi ale tale. De altfel, nu înşeli pe nimeni, căci toată lumea ştie că nu sunt ideile tale. Şi, dacă din întâmplare intercalezi ceva de la tine, asta n-are nicio importanţă, nimeni nu va crede că acel ceva îţi aparţine."

Am constatat că autoarea noastră nu emite idei esenţiale, aşa cum afirma criticul Dan C. Mihăilescu, ci mai degrabă se ocupă de circulaţia ideilor, de modul lor de receptare, de ceea ce s-ar putea chema pragmatica ideilor. După parcursul printre idei am rămas cu impresia unui eu incomunicabil, cu receptarea greşită a celorlalţi, deci cu o grea senzaţie de necomunicare, cu inutilitatea de a încerca să rezolvi probleme filosofice sau cu faptul că omul nu este educat, ci obligat să devină în şcoală un papagal de idei.
O obsesie care a constituit în bună parte raţiunea de a fi a acestui jurnal este reprezentată de problema morţii. Aminteşte să zicem de dilema propusă de Socrate prietenilor săi în momentele de dinaintea morţii: " Dar e vremea ca să ne retragem fiecare la locul său - eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din voi sau eu, deţinem ce-i mai bun? Nimeni nu ştie, în afara lui Dumnezeu." Această remarcă socratică săpată în minte poate crea nostalgii redutabile. Înotam în sărătura aceea de mare şi mă gândeam dacă sunt oare mai fericit menţinându-mi încă trupul la suprafaţă. La o remarcă disperată a lui Jeni Acterian cum că niciodată nu va mai avea vârsta de 18 ani, mi s-au năzărit aceste combinaţii. Niciodată nu mai suntem ceea ce suntem. Suntem ca şi cum n-am fi.

În 1938 e revoltată că moartea continuă să existe, chiar dacă admitem că există Dumnezeu: "nu pot admite existenţa lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea. Asta mi-ar cere o dezinteresare de mine însumi, o umilinţă pe care n-o am. Mai corect spus: faptul că Dumnezeu există nu mă interesează decât dacă şi eu exist. Dacă eu voi muri, existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu devine un lucru complet indiferent şi neinteresant. Ce legătură mai pot avea eu cu orişice fel de realitate care ar mai putea fi dacă eu nu voi mai fi!" Obsesia nemuririi o va face chiar să-şi imagineze cum ar fi să nu mai existe timp, cum ar fi fără devenire şi ajunge la concluzia că de fapt devenirea e o moarte continuă. Cu un an înainte, într-o însemnare constată că nu reuşeşte stabilirea identităţii dintre sinele prezent, scriptorul şi cel trecut, puţin îndepărtat şi crede că asta e cea mai bună dovadă pentru a arăta că viaţa noastră de fapt nu ne aparţine. Nu spune însă pe care proprietar al vieţii îl presupune.

O formă de moarte o întrevede şi într-un plictis suveran. Ba chiar se întreabă la ce bun să ne zbatem pentru câte un scurt moment de bucurie, din moment ce plictisul revine cu toate seriozităţile şi ştrangulările lui! Ar vrea să-şi noteze în jurnal lenevia, să vadă cât căscat intră în viaţa unui om, acţiune până la urmă imposibilă, fiindcă în starea de leneş nu poate scrie nimic. Are senzaţia de monotonie a timpului, "că timpul trece inutil. Dar e locul să mă-ntreb ce anume e util? Tare aş vrea să ştiu."

Filtrând apele ultimelor fraze, mă gândeam că nu avem habar dacă suntem mai fericiţi trăind sau murind. Că hotărâm o anumită vârstă drept cea mi bună cu putinţă fără să avem habar ce ne rezervă viitorul şi fără să sesizăm discrepanţele uriaşe dintre sinele prezent şi trecut, că argumentele nu depind de propria noastră vieţuite, au un caracter general, că nu ştim ce e util în viaţă.
La final, iată un mesaj al lui Jeni Acterian din 1934 care poate fi interpretat în două feluri în funcţie de vârsta cititorului. "Singură tinereţea poate salva lumea. Experienţa şi bătrâneţea sunt cei mai redutabili microbi ai omului."

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea