Am citit cu plăcere amintirile voastre despre poveşti şi basme. Dintre cei care ne-au scris, Patricia Lidia şi Popa Dan Mihai primesc cîte un exemplar din Poveşti de noapte bună, de la Editura Gama. Mai jos, puteţi citi răspunsurile lor:

Patricia Lidia

Am tot stat si m-am gandit ce basm imi place cel mai mult" si am tot incercat apoi sa imi definesc in minte specia "basm", caci in minte imi veneau intruna povesti, povestiri, amintiri... asa ca am cautat in mintea anilor copilariei si am dat, uimita, peste "Sarea in bucate". Un imparat avea trei fete si ramanand vaduv trebuia sa le creasca singur. Intr-o zi, imparatul fiind curios, dori sa afle cum il iubesc fetele sale. Cele doua fete mai mari ii raspunsera ca il iubesc ca mierea si ca zaharul, dar cea mica ii raspunse ca il iubeste ca sarea in bucate. Imparatul se supara foarte tare pe mezina si ca urmare o dadu afara din palat. Mezina strabatu drumul pana la un alt palat, unde se angaja ca ajutor al unei chelarese. Fiind foarte desteapta, harnica si cuminte, cu timpul deveni marele ajutor al imparatesei. Imparatul trebui sa plece la razboi si il lua si pe fiul sau, pentru a deprinde mestesugul razboiului.
Din pacate fiul imparatului fu ranit, iar mama sa incerca cu disperare sa-l vindece. Fiica imparatului il veghe zi si noapte si cu dragoste si bunatate il vindeca pe acesta. Cei doi se indragostira, iar fiul de imparat dori sa o ia de nevasta, la care parintii lui se impotrivira. Pana la urma isi indupleca parintii si imparatul ii logodi. La nunta celor doi, din dorinta fetei, fu chemat si tatal ei. Fata pregati bucatele pentru tatal sau, numai cu miere si zahar, si porunci ca acestea sa-i fie puse in fata. Tatal miresei gusta si din bucatele celorlalti invitati si constata ca numai ale lui erau dulci, dupa care ceru socoteala imparatului. Mezina isi recunoscu fapta si le povesti tuturor mesenilor intamplarea pe care o traise. Tatal sau, dandu-si seama de greseala facuta, ii ceru iertare ficei si nunta avu loc cu si mai mare bucurie si veselie. Imi amintesc si acum cum plangeam nebuneste cand tatal meu imi spunea povestea... mi se parea o nedreptate, o injustitie... mi se parea incorect sa fii pedepsit pentru ceva ce nu ai facut. Povestirea in sine este educativa, deoarece ne invata ca fiecare om isi exprima dragostea in felul sau si nu trebuie judecat inainte de a-l cunoaste mai bine. Ma identificam cu aceasta printesa injosita, si ma infuriam pe tatal ei, pentru ca era injust. Iubirea poate fi exprimata in cuvinte, dar nu in cuvinte sta esenta ei. Inima doare sau canta sau creste, dar nu prea vorbeste! Deci acesta este basmul care mi-a marcat copilaria... Desi, in conformitate cu teoria analizei tranzactionala, basmul preferat din copilarie ne poate da indicii asupra scenariului de viata al persoanei... Si, daca stau sa ma gandesc, inca ma impresioneaza enorm...

Dan Mihai Popa

Harap Alb - Ion Creanga. Îmi aduc aminte cu plăcere că în clasele primare eram printre primii cei mai activi pe la bibliotecă şi curios fiind să citesc basme şi povestiri scrise de cel care a scris şi primul abecedar (informaţie care am aflat-o prin clasa a I-a), prin clasa a III-a am pus mâna pe cartea Poveşti, povestiri şi amintiri de Ion Creangă. Curios fiind de titlul Harap- Alb şi citind mai bine decât în primii doi ani de şcoală am început să citesc. Am reuşit să o termin destul de repede la momentul respectiv şi fiind cel mai mic Popa din dinastia mea, am rămas fascinat de faptul că mezinul a reuşit să izbăvească în faţa tuturor încercărilor peste care a dat la fiecare pas. Fiind încă copil credeam că voi reuşi şi eu în viaţă primind ajutor de la albine, furnici şi prieteni imaginari. Mai mereu după ce citeam, colindam prin pădurea de la marginea satului în care îmi petreceam vacanţa la bunici, în speranţa că voi ajuta şi eu albinele care roiau prin grădinile vecinilor sau furnicile care mai mereu după ce găseau provizii şi mergeau spre musoroiul lor, aveam impresia că mergeau la moară... să macine. Prin pădurea de la marginea satului nu întâlneam vreun spân care să îmi vrea răul, dar cand mă întâlneam cu un sătean care credea că m-am pierdut îmi spunea pe unde să merg înapoi spre casă. Dar mai mereu mă împotriveam şi mă aventuram şi mai adânc în pădure în speranţa că voi găsi grădina ursului sau izvorul cu apă cristalină şi curată ca lacrima ochiului unde vine să se adape cerbul care avea blana plină de nestemate... Nu reuşeam să găsesc ceea ce căutam nici nu aveam prieteni ciudaţi să mă ajute să mă întorc din nou spre casă, dar găseam drumul. Întâmplarea face ca peste ani să reiau şi în liceu Harap- Alb însă aventurile pe care le visam în clasa a III-a mă lovesc de realitatea că e doar un basm.