- 27 May 2007
- Jen
Inainte de tacere
Autor: Ernesto Sabato
Rating: 
(carte din circuitul Bookcrossing)
Cum ai defini moartea? Dar viata? Stim ca logos-ul / cuvintul inseamna viata - Dumnezeu a rostit cuvintul si atunci a fost viata. Si astfel, prin analogie, putem spune ca moartea este opusul cuvintului, deci tacere?
Asa si-a intitulat Ernesto Sabato ultima carte, cea pe care a dorit-o a fi un testament lasat lumii, scrisa fiind la 86 de ani. Un ultim cuvint inainte de tacere.
Adesea ne intrebam, fiind in apropierea "tacerii", daca ar fi sa fim noi, care ar fi cuvintele acelea pe care le-am lasa in urma lumii? La ce ne-am uita? Ce ne-ar face fericiti si cu inima plina de bucurie? Sau ce ne-ar face fiinta sa se stringa? Iar atunci cind citesti sau stai aproape de un suflet aflat «inainte de tacere» intri intr-o comuniune cu el, patrunzi o lume ce se naste intru"™ atunci, parcurgind príªt de o clipa o viata intreaga, respirind pentru o secunda un om pe de-a-ntregul.
Citind Inainte de Tacere exista astfel de momente... dar doar atunci cind Ernesto Sabato le scrie din inima, cind scrie cu sufletul si nu cu propunerea de a lasa ceva valoros in urma. Inainte de Tacere este o carte care te cutremura prin momente de o sinceritate dura "astazi acelor magi din copilarie le-as cere un singur lucru - sa ma intorc in acele timpuri, in care credeam in ei, in acea copilarie indepartata, de acum mii de ani, cind adormeam jinduindu-le venirea " da! as vrea sa ma intorc la candoarea aceea. stiu ca pretind mult - cer magia irecuperabila a copilariei" " si poate de fapt este atit de aproape de ea, as spune eu.
Cartea curge pe firul vietii lui Sabato, punctata de un inceput (Preliminarii) si un final (Pact intre invinsi) usor prea conventionale, in care se exprima intentia cartii, concluzia si provocarea in acelasi timp lansata lumii. Partea de mijloc este compusa din trei parti (Primii ani si marile decizii; Poate sfirsitul; Durerea sfisie timpul) si cuprinde firul vietii lui Sabato, prezentata cronologic si punctata de elemente din viata literara, tendinte culturale, oameni, intimplari, vise si dezamagiri... intr-un cuvint viata brutal de reala.
Sabato spune multe inainte de tacere, lucruri care pot rezona puternic si vibra adinc, sau lucruri care nu spun nimic, chiar pot plictisi prin elemente despre "mondenitatea" din lumea literara, detalii mai mult sau mai putin interesante despre scriitori si intimplari din viata lui sau a lor. Exista insa strafulgerari care pot declansa insight-uri puternice - cum ar fi ca "viata se scrie in ciorna si de fapt nu ne e dat niciodata sa-i corectam paginile". Si pe masura ce citesti nu te poti abtine sa nu te tot intrebi - tu ce ai spune inainte de tacere? ...poate ca "pe masura ce ne apropiem de moarte, ne inclinam mai tare spre pamint". Sau poate ca "deja nu mai sunt nebuni pe lumea asta. toata lumea este teafara la minte, oribil si monstruos de teafara."
O recenzie de: Dana
- 15 April 2007
- Jen
Pescarusul Jonathan Livingston
Autor: Richard Bach
Rating:
Pescarusul Jonathan Livingston este, dincolo de toate, o poveste frumoasa pentru oamenii mari, care inca mai cred in povesti. Simplist spus, este despre zbor, dar de-adevaratelea este despre cum un pescarus poate fi mult mai mult decit conditia sa de pescarus sau, extrapolind, cum un om poate fi mult mai mult decit turma, despre cum poti sa vezi dincolo de micimea vietii pina in profunzimea spiritului sau cum in loc sa te tirasti poti sa zbori la ceruri. Este despre un ideal, despre a dori sa deschizi ochii larg pentru a privi inauntrul tau si in afara ta, despre a trai deplin, despre limite sau de fapt doar despre un "pescarus adevarat care traieste in noi toti".
Faptul ca Richard Bach a fost pilot imbogateste descrierea tehnica, dar aici zborul este doar o metafora filozofica pentru a vorbi despre desavirsire si inaltare, spirit si creatie, limite si redefinirea lor, vazutul dincolo de realitatea imediata, provocare si cale interioara "cei mai multi pescarusi nu cauta sa invete decit elementele de baza ale zborului - cum sa ajunga de pe mal pina la hrana si inapoi. Pentru cei mai multi pescarusi nu zborul conteaza ci hrana. Dar pentru acest pescarus zborul era totul, nu hrana. Mai mult decit orice pe lume, pescarusului Jonathan Livingston ii placea sa zboare".
Pescarusul Jonathan Livingston iti vorbeste despre ceea ce simt poate multi dintre noi - greutatea de a fi ca ceilalti atunci cind lucruri se nasc si prind viata inauntrul nostru - "De ce Jonathan, de ce? il intreba mama lui. de ce iti vine atit de greu sa fii la fel cu ceilalti din stol?" - nevoia de a schimba si a genera modificari in lumea ce ne inconjoara - " Pescarusul Jonathan descoperea ca pescarusii traiesc atit de putin din cauza plictiselii, fricii si miniei, ca odata alungate din minte, viata urma sa fie lunga si frumoasa" - dar mai ales curajul si determinarea interioara de a-ti urma calea si de a o arata si celorlalti - "..un pescarus este ideea nelimitata a libertatii, imaginea Marelui Pescarus, iar intregul vostru trup de la o aripa la alta nu este decit gindul vostru insusi".
Pescarusul Jonathan Livingston ar fi in opinia mea una din cartile obligatoriu de citit copiilor si adultilor intr-o programa care din pacate nu exista in nici o scoala - dezvoltarea interioara a individului. Invatam despre matematica, fizica, literatura, ne imbogatim cu cunostinte exterioare, dar din pacate nu ne invata nimeni despre cum sa ne imbogatim interior. Cum sa ne gasim calea si cum sa o crestem, cum sa fim, cum sa traim sau cum sa murim pentru ca "zborul inseamna mult mai mult decit sa dai din aripi de colo-colo. asta poate sa faca si un tintar!"
O recenzie de: Dana
Rashomon
Autor: Ryunosuke Akutagawa
Rating:
(ediţia în limba engleză)
O serie de 18 povestiri scurte (Rashomon fiind de altfel numele uneia dintre povestiri), o colectie impresionanta de senzatii, trairi, imagini si povesti pline de continut, care iti aduc prin forma narativa - deopotriva elaborata si jucausa, atent dezvoltata si frumos observata - o constructie desavirsita a unor intimplari ideatice. Aceste 18 povestiri scurte se nasc pentru a creste si inflori in propriile finalitati. De parca fiecare povestire in parte exista numai si numai pentru a muri in concluzia-i de la final. Nici nu ar putea fi altceva decit povestiri scurte - mie personal imi lasa pe retina si in minte gustul desavirsit al haiku-ului, in care absolut toata imaginea ansamblului creste intr-un boboc de floare ce se deschide in propria-i esenta, in propriul final.
"Intr-o seara innourata de iarna sedeam in coltul unui compartiment de clasa a doua al trenului care duce de la Tokyo la Yokusawa si asteptam fluierul de plecare... Cu amindoua miinile infundate adinc in buzunare, nu-mi venea nici macar sa scot ziarul de seara din haina... Usa compartimentului meu de clasa a doua s-a deschis apoi cu zgomot si o fata ca de vreo 13 ani s-a repezit inauntru. Era o codana de la tara, cu infatisare posaca, dar destul de interesanta ca sa merite sa o studiez... Obrajii ei inaspriti de frig aveau o stralucire cam neobisnuita, insa erau rumeni de parca tocmai si i-ar fi frecat... Trasaturile-i grosolane in genere, ca si straiele fara nici un gust cu care era imbracata, nu ma atrageau prea mult. Pe deasupra, parea sa fie si natinga ... Mi-am aprins o tigara si am incercat sa uit de prezenta ei nesuferita, incepind sa ma uit pe ziarul de seara ... In momentul in care intram in tunel mi s-a parut aproape asa cum se intimpla intr-o halucinatie ca trenul pornise inapoi cita vreme imi plimbasem ochii mecanic de la o coloana de ziar la alta. Intre timp, fata era - fireste - tot acolo, parind sa fie intruparea banalitatii omenesti... s-au scurs citeva minute si am vazut ca fetiscana incerca nerabdatoare sa deschida geamul. Canatul insa raminea intepenit ... iar fata inca se caznea din rasputeri sa deschida fereastra. Nu intelegeam de ce voia neaparat sa o deschida si mi se parea ca trebuie sa fie un simplu capriciu ... asa ca plictisit i-am urmarit miinile inghetate cum se luptau sa coboare fereastra ... intr-un final fereastra se deschise trosnind inspaimintator ... Si indata dupa iesirea trenului din tunel, rasarira la incrucisarea aceea mohorita trei tinci cu obrajii rumeni, strinsi unul in altul ... in acest timp fata se intindea si facea semne cu miinile .. apoi ca din cer, pe deasupra capetelor copiilor cazura 5 sau 6 mandarine de culoarea calda a soarelui ...
Am privit tinindu-mi respiratia caci in clipa aceea intelesesem totul. Fata, care probabil ca pleca undeva la lucru, arunca mandarinele acelea, pe care le tinuse in poala, fratilor ei mai mici, ca pe o surpriza si rasplata ca venisera acolo, la incrucisarea drumurilor, sa fluture din miini si sa ii ureze calatorie placuta ... am simtit ceva de esenta vietii insesi ridicindu-se in mine ca valurile. Adinc zguduit, m-am intors putin si m-am uitat la fata, ca si cind n-ar mai fi fost aceeasi fiinta. Si-n clipa aceea mi-am uitat cu totul oboseala si uritul ucigator si neinteleasa absurditate a propriei mele vieti, plicticoase si posomorite." (Mandarinele)
Rashomon este o carte care te zguduie cu insighturi puternice despre viata insasi, despre om si mintea lui, poate cel mai adesea despre partea intunecata si umbrita a mintii omului, dar cu scinteieri de adevar si intelegere ce se ivesc cu bruschete cel mai adesea atunci cind toata povestea ti s-a revelat crescind rind cu rind si cuvint cu cuvint sub ochii tai. Este o carte "scurta", care iti arunca impresii, teme, revelatii sub forma de povestiri la fel de scurte, care de fapt se decanteaza in concluzii si o viziune atit de diferita asupra lumii. Regasesti practic si in Rashomon acel "ceva" comun literaturii japoneze, care iti place de mori dar parca nu il regasesti si nu il identifici cu nimic din tine sau ce contii tu.
Rashomon este o carte pe care o recomand nu pentru ca este atit de vestita in literatura japoneza, nu pentru ca Akira Kurosawa a realizat capodopera de film cu acelasi nume in 1950, ci pentru ca Akutagawa este un maestru al povestirilor scurte, pentru ca stie sa imbrace o saminta simpla si clara intr-o poveste perfecta si plina de continut. Iar de multe ori nu ma pot abtine sa nu ma intreb in ce masura exista o supradeterminare intre maiestria lui de a scrie "scurt" si viata la fel de scurta pe care a ales sa o duca, comitind suicid la doar 35 de ani.
O recenzie de: Dana
Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie
Autor: Nossrat Peseschkian
Rating: 
"... un om se scufundase intr-o mlastina in partea de nord a Persiei. Numai capul ii mai iesea inca din mocirla. Striga din toate puterile, dupa ajutor. Curind se aduna o multime de oameni la locul accidentului. Unul se hotari sa incerce sa il ajute pe bietul om. "Da-mi mina, ii striga. Te scot eu din mlastina." Dar cel virit in noroi continua doar sa strige dupa ajutor si nu facea nimic sa ii ingaduie celuilalt sa il ajute. "Da-mi mina", ii ceru omul de mai multe ori. Dar raspunsul era mereu doar un strigat jalnic dupa ajutor. Atunci altcineva se apropie si spuse "Nu vezi ca nu iti va da mina niciodata. Trebuie ca tu sa ii dai mina ta. Abia atunci il vei putea salva."
Aceasta carte mi-a amintit de un episod trecut in care un copil la un moment dat a intrebat "de ce exista povesti, legende, basme care sunt aceleasi, desi provin din diverse parti ale lumii?" - intrebare grea, poate chiar si pentru un adult - iar singurul raspuns pe care i-l puteai da unui copil era "este exact la fel ca in cazul copacilor, desi traiesc in toata lumea, au toti aceeasi infatisare ... pentru ca toti provin din aceeasi saminta." Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie utilizeaza exact aceasta abordare transculturala, a ideii de esenta comuna, de bagaj comun pe care il detinem in noi ca oameni, indiferent cum alegem sa il numim - inconstient colectiv, capacitate de cunoastere apriorica, diversitate in unitate. Sau cum este exprimat in religia Baha'i, pe care Nossrat Peseschkian (n. 1933) o imbratiseaza, "suntem toti frunze ale aceluiasi copac si fructe ale aceleiasi crengi."
Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie cuprinde o serie de povesti orientale (in special persane) originale, insotite de explicatii aplicate ale acestora in cazuri reale de psihoterapie conduse de catre Nossrat Peseschkian. N. Peseschkian, fiind specialist in psihiatrie si neurologie, a fondat o ramura numita psihoterapia pozitiva - care se bazeaza exact pe valorile transculturale, utilizind elemente metaforice din povesti, legende, mituri pentru a determina o confruntare sau o intelegere usurata a subiectului asupra propriilor conflicte, boli, suferinte. Fiind o abordare jucausa, apropiata de ceea ce inseamna fantezie, intuitie si non-rational se descatuseaza bariere si blocaje in individ, acestuia fiindu-i mai usor sa isi stabileasca un climat de siguranta si incredere in sine.
Zi de zi ne confruntam cu noi insine, cu lumea, cu relatia dintre noi si lume. Si tot zi de zi ne impiedicam de bariere interioare, de blocaje, conflicte, tensiuni inauntrul nostru sau in afara noastra... de cele mai multe ori ne gasim resursele interior pentru a ne depasi fricile, conflictele sau obsesiile. In mlastina din povestea de la inceputul acestei recenzii picam de nenumarate ori in viata, insa de cite ori se gaseste cineva sa ne scoata de acolo? si cel mai important, de cite ori nu ne scoatem de fapt singuri de acolo? Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie poate fi privita ca un alt fel de autoeducatie, asa cum se obisnuia in trecut cind povestile, basmele, miturile erau o forma de invatare. Nu! povestile nu sunt numai pentru copii, povestile contin adevaruri profunde despre viata, care te ajuta sa intelegi lucruri mai usor decit prin orice abordare pur rationala si logica.
O recenzie de: Dana
Labirintul destinului
Autor: Junichiro Tanizaki
Rating:
"... la putina vreme dupa aceea am terminat portretul acela al zeitei Kannon si i l-am aratat sotului meu. "Hmmm .... deci asa arata Mitsuko. Te-ai intrecut pe tine la tabloul asta." Eram la cina si el intinsese pinza pe jos, pe tatami, intre imbucaturi mai arunca o privire catre portret. "E foarte frumoasa chiar si asa, pictata. Ma intreb daca asa arata si in realitate. Seamana foarte bine, sa stii. Asta e portretul de la care au pornit toate problemele. E drept, Mitsuko cea adevarata are in plus mai multa senzualitate fata de tablou .... Ce-ar fi sa dam tabloul la inramat? Si, dupa ce va fi gata, sa o invitam pe Mitsuko sa vina la noi in vizita", a sugerat el. ... Eu i-am explicat ce intentii aveam, iar Mitsuko mi-a raspuns: "daca tot vreti sa il dati la inramat, ce ar fi sa il refaci? Chipul seamana foarte mult, dar ... corpul e diferit". ... I-am propus pe data: "atunci as vrea sa te vad o data goala". "Sigur, oricind", a acceptat imediat"
"... "de ce pina acum ai ascuns corpul asta superb?" am intrebat pina la urma, oarecum invidioasa? Apoi repetind intruna: "esti atit de frumoasa! esti atit de frumoasa!", am inceput sa pling cu un suvoi nestavilit de lacrimi, am cuprins-o pe Mitsuko in brate pe la spate, mi-am sprijinit obrazul inlacrimat de umarul ei investmintat in alb si am ramas amindoua sa ne privim in oglinda. ... Nu-mi aduc deloc aminte ce s-a intimplat dupa aceea - se pare ca m-am facut alba ca varul, am inceput sa tremur din tot trupul si sa o fixez pe Mitsuko cu o privire ratacita, de parca mi-as fi pierdut mintile la propriu. ... Pe masura ce trupul ei sacru de fecioara se dezvaluia privirii, sentimentul meu de victorie se preschimba treptat intr-un strigat de admiratie: "esti atit de frumoasa incit te urasc! atit de frumoasa incit imi vine sa te ucid!" Dintr-o data a inceput sa sopteasca: "ucide-ma! ucide-ma! vreau sa ma las ucisa de tine" ... ne-am luat mai strins in brate si am plins impreuna, sorbindu-ne lacrimile una celeilalte."
Sensibilitate si delicatete uneori, o putere fantastica a modului in care povestea creste, se construieste verbal, dar se si arata prin instantanee puternic vizuale ce curg din naratie, o poveste furtunoasa si navalnica care te prinde in mreje, de parca cartea in sine devine unul din personajele ei insasi, extrem de ispititoare, te atrage, te ameteste, te seduce, te atita, te excita, te provoaca mental si fizic... si totusi nimic altceva decit o intriga amoroasa in triunghi, respectiv patrat intre doua "ele" si cite un "el", patima si pasiune extrem de puternice, dar labirintic de joase si mici, in care se cauta in permanenta un stimul pentru a mentine starea intensa de traire. Nu e nimic inaltator, ci mai degraba coboritor, trairile nu sunt luminoase, ci mai mult intunecate si tirite prin subteranele unei minti bolnave.
Citind Labirintul destinului (1928-1930), eu personal am simtit dualitatea sus-jos, inocent-pervertit, deschis-ascuns intr-un joc permanent de bolnavicios, plin de ambiguitate, minciuna, nedeterminare, in care mustesti in zone indefinite ca stare sau culoare, in care te enervezi si totusi ramii acolo. E parca explicatia de ce sado-masochistii nu mai pot simti placere decit provocati intru durere, insa aici e vorba doar de planul mental. Este o carte pe care as recomanda-o doar pentru a gusta din stilul specific al impletirilor de nou si vechi, dintre modern si traditie japoneza, ca si constructie narativa si abordare, dar mai ales pentru un "ceva" pe care eu il gasesc ca o constanta de netagaduit in literatura japoneza - misterul, usuratatea cuvintului si starii traite, ascunsul, planul de din spate in care se desfasoara parca o alta poveste. Ceva-ul care te face sa ramii prostit neintelegind o iota de ce, dar mai ales cum, de exemplu, sinuciderea este un act realizat cu aceeasi usurinta cu care respiri... si te tot intrebi ce e acolo in spate de fapt renuntare sau eliberare? inaltare sau coborire?
O recenzie de: Dana
Divanul
Autor: Hafiz
Rating:
Am citit Divanul acum vreo 10 ani, probabil, numai ca in urma cu citeva zile, plimbindu-mi ochii prin rafturile bibliotecii mele, miinile mi-au poposit pe aceasta carticica. Am rasfoit-o cu drag vreme indelungata si atunci am stiut ca despre ea voi vorbi la urmatoarea recenzie. Nu, nu este un roman, este o carte de poezie - care te imbata cu iubire, vin, mult vin dar si mai multa viata si traire, vibratie si mistuire a sufletului, meditatie si iarasi iubire. Hafiz a scris aceste poeme undeva in anii 1350, iar forma lirica in care sunt scrise se numeste ghazal - poeme despre iubire - cu o coerenta si armonie verbala destinata mai degraba cintarii decit recitarii.
Hafiz este un fel de Shakespeare al Iranului ca si importanta, in vreme ce continutul operei sale reda subtilitatea si luciditatea spiritului sau, adincimea cunoasterii asupra existentei umane, creatiei si lumii in general. Hafiz este de altfel unul dintre cei mai renumiti cunoscatori si exegeti ai Coranului, numele sau insemnind "cel care cunoaste Coranul". Divanul povesteste sub forma de poezie Iubirea, iubirea lumeasca, iubirea divina, iubirea transpusa in femeia adorata, iubirea care te avinta pe ceruri sau cea care te mistuie pina in strafunduri, bucuria profunda sau durerea fara de margini, prea-plinul sau prea-golul sufletului, frumusetea incendiara a trairii sau adincurile devastatoare ale tristetii. La Hafiz, Iubirea se naste si renaste cu fiecare vers si fiecare manifestare a acesteia vorbeste de fapt despre lumea intreaga, despre suflet si eternitate. "Voi merge pin' la capat pe-un drum menit de stele. As vrea sa fiu ca tarna din satul Dragei mele .... In umbra se petrece viata noastra. As vrea de-aceea-n fata Sortii sa fiu cu Draga mea. Serbat-am pina astazi placerea si iubirea. De-acum sa fiu eu insumi imi este fericirea."
Iubirea apare ca fiind unica stare de o realitate de necontestat, care poate transcende existentei uneori stranii si efemere, alteori amagitoare. Iubirea si Vinul devin unelte magice in a depasi iluzia sau desertaciunea vietii, fiind catalizatori esentiali in a da sens si a centra spiritul. "Ce importanta are ca viata mea se-mparte intre sarut si cupa? La Domnul scris e-n Carte de firea-mi iubitoare, de firea-mi bautoare." Totusi, exista o durere si o tristete permanente, o sensibilitate si sensibilizare profunde de parca bucuria nu este la indemina traind o astfel de Iubire inalta si lipsita de rautate sau ura - "Si daca inima te doare, nu fii mihnit! Veni-va din nou al pacii soare ... de acest potop Iubirea te va salva oriunde. Amar e drumul vietii. Dar tu nu fii mihnit! Caci orice cale duce spre-o tinta negresit. Ca esti sarac si singur, prin bezna ca ti-e mersul, nu fii mihnit! Bogat esti: ai Dragostea si Versul!"
Iubirea lui Hafiz iti aduce aminte de Iubirea lui Dante, a lui Shakespeare in sonete sau a lui Ficino. Iti vorbeste despre iubirea cereasca, care te poate izbavi sau rascoli, inalta sau strivi si iti mai poate aduce aminte de lucruri din tine, insa toate acestea vin intotdeauna cu intelepciune si multa delicatete - "La fel ca pe o cupa sa iei viata ta, cu zimbetul pe buze ... Nu te fali in casa Iubirii, ca ai putea nici intrebari a pune si nici raspuns a da."
O recenzie de: Dana
- 9 March 2007
- Jen
Fragmentarium
Autor: Mircea Eliade
Rating:
O culegere de note si eseuri, Fragmentarium se plaseaza alaturi de Solilocvii si Oceanografie intr-o alta dimensiune a operei lui Eliade, cea a perioadei de inceput a studiului stiintific. Limbajul este usor diferit, spre riguros si exact, destul de vast, profund si cu referiri multiple in zone precum literatura, stiinta, religie sau spiritualitate. De ce fragmentarium? - pentru ca au o forma fragmentata si succinta, initial scopul lor fiind de a reprezenta niste note / schite ale unor idei care sa fie reluate si dezvoltate ulterior.
Este relativ dificil sa faci recenzie la o carte de eseuri, motiv pentru care o sa revolutionez ideea de recenzie si o sa prezint / povestesc trei dintre acestea exclusiv dintr-o abordare personala, care are si nu are legatura cu eseurile propriu zise - teama de necunoscut, o anumita libertate si somn.
Teama de necunoscut - sau frica in general - este umbra care ne insoteste de la nastere pina la moarte si poate si dupa. Ne poate fi inger si/sau demon, ne putem imprieteni cu ea si realiza calatoria vietii in armonie sau poate fi ghilotina ce ne atirna deasupra capului, care ne anihileaza miscarea naturala a vietii din interior. Frica este o reactie naturala, destul de primitiva, care survine si se manifesta deoarece sursele fricii noastre (persoane, lucruri, stari) "nu coincid si nici nu se potrivesc cu propria imagine pe care omul si-a facut-o despre sine". Orice stare noua, om sau lucru necunoscute devin periculoase nu neaparat pentru ca sunt necunoscute, ci pentru ca nu se pot incadra sau armoniza la "icoana" inchipuita de noi insine, nu se potrivesc cu structura mentala si valorile in concordanta cu care noi traim. De cele mai multe ori frica aduce cu sine un sentiment pregnant al mortii intrucit orice patrundere intr-o zona necunoscuta presupune o revolutie mentala, o moarte in sens figurat. Frica poate fi reactia de aparare la ceva nou sau altfel, un fel de sistem imunitar in plan mental. Sau manifestarea durerii de crestere a spiritului, sau propriile garduri interioare care ne fac sa raminem in structuri cunoscute.
Libertatea - una dintre cele mai dezbatute teme de-a lungul vremurilor. Oare libertate inseamna sa poti face ce vrei, cind vrei, sa dai drumul pornirilor asa cum se nasc ele? De-a lungul timpului ne-am cistigat o sumedenie de libertati din porniri si dorinte interioare sau dimpotriva exterioare - sa nu credem in Dumnezeu, sa gindim orice, sa spunem orice, sa facem orice. Toate acestea insa sunt mai degraba drepturi - drepturi cistigate sau pe care le revendicam lumii. Are insa acest tip de libertate vreo legatura cu libertatea noastra adevarata, cea interioara, sau este doar o libertate exterioara, automata? "A fi liber inseamna inainte de toate sa fi responsabil fata de tine insuti. Liber pe viata ta - adica orice act pe care il faci te angajeaza, trebuie sa dai socoteala de el ... un om liber este cu desavirsire liber atunci cind raspunde cu propria lui viata pentru oricare act pe care il savirseste. Nu poti fi liber daca nu esti responsabil". Libertate poate insemna si sa faci o alegere, chiar daca prin acea alegere anulezi o alta presupusa libertate, dar esti in congruenta cu tine insuti. Distanta dintre libertate si non-libertate este egala cu disponibilitatea noastra interioara si capacitatea de a ne asuma integral noi noua insine.
Somn - stare de veghe versus stare onirica. In lumea noastra, moderna, starea de non veghe presupune o irosire, o pierdere, iar asta este specific lumii occidentale. Exista culturi geometrice - ale oamenilor treji "care au o singura lume care le e comuna" si exista culturi istorice - ale oamenilor care dorm, cei "care privesc inlauntru". Heraclit spunea despre mistagogi ca "se comporta in starea de veghe ca oamenii adormiti" - lucru care ne povesteste despre faptul ca somnul nu inseamna inconstienta ci legatura cu o lume interioara, cu noi insine dincolo de aici, cu izvoarele vietii sau poate cu Dumnezeu. Somnul este reculegere, adunare si creatie, in care "viata nu se risipeste", ci alaturi de hibernare si extaz reprezinta experiente ale originilor. Somnul poate fi un vehicul, o stare ce faciliteaza accesul spre alte lumi decit cele pe care le cunoastem si se poate "dormi" si in stare de veghe, atita vreme cit se stabileste canalul de comunicare intre cele doua stari.
Eliade spunea "am visat intotdeauna un cititor nonconformist care sa nu se multumeasca numai cu lectura romanelor mele, ci sa isi pastreze curiozitatea intacta si pentru celelalte scrieri, mai putin facile, se-ntelege, dar poate tot atit de semnificative." Iar eu nu mai spun nimic, decit ca sunt idei in Fragmentarium care ne pot face sa vedem si sa gindim lumea out of the box.
O recenzie de: Dana