Autor: Mircea Eliade
Rating:

Motto: "["] cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hasdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc - ca orice geniu etnic - se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând." (M. Eliade)

În 1987 apărea la editura Junimea, într-o ediţie îngrijită de Mircea Handoca, o selecţie de texte ale lui Mircea Eliade despre Mihai Eminescu şi Bogdan Petriceicu Hasdeu. Cartea, nu mai mare de 130 de pagini, cuprinde articole şi studii publicate între 1933 şi 1985 şi este, credem, un extraordinar document de netrufie intelectuală.

Aplecarea necontenită a lui Eliade asupra celor doi pare stranie astăzi, în vremuri în care exerciţiul de admiraţie este echivalat cu legitimaţia de intrare într-o clică sau într-un grup de interese (la noi nu mai există "generaţii", coteria fiind forma principală de organizare culturală), iar polemica e înţeleasă ca declaraţie de război sau ca tentativă ilegitimă de afirmare publică "pe umerii altuia". Conştient de propria-i valoare, tânărul Eliade (şi cu atât mai mult bătrânul Eliade) nu a fost tentat vreun moment de a "deconstrui", de a nega valori sau a le minimaliza pentru a le putea eticheta şi, eventual, contraface. În loc să-l scormonească medico-legal după sifilis sau să analizeze cu mare atenţie părul de pe picioare al lui Eminescu, autorul preferă să-l înţeleagă prin prisma paradoxului:

«Poate că în această "coexistenţă a contrariilor" stă cheia cu care am putea descifra "enigma" lui Eminescu: faptul că acest "pesimist" în filozofia lui teoretică, era atât de "optimist" când interpreta istoria şi politica românească; faptul că acest "tradiţionalist" era însetat de culturile occidentale şi extrem-orientale; faptul că acest "conservator" a înfăptuit cea mai radicală "revoluţie" lingvistică, fundând în bună parte poetica română modernă şi contribuind, ca nimeni altul, la purificarea, însănătoşirea şi îmbogăţirea prozei literare şi didactice. Poate că această "coexistenţă a contrariilor" era cerută chiar de structura omului universal aşa cum tindea să-l întrupeze geniul lui Eminescu».

Eliade intuieşte (şi în lucrarea de faţă ne ajută şi pe noi să intuim) că o valoare culturală nu se poate recomanda ca autentică declarând război înaintaşilor în numele autonomiei, originalităţii, şi iconoclasmelor de tot felul.
(Citeşte mai departe pe secţiunea de Ştiinţe umaniste şi religie)