Autor: Ernesto Sábato
Rating:

In Ernesto Sábato am descoperit, nu de prea mult timp, unul dintre cele mai uluitoare destine ale vreunui scriitor. Nascut in 1911 in Argentina, dintr-o familie de imigranti italieni, creste in La Plata si Buenos Aires, isi ia doctoratul in fizica si asista in Franta, in Laboratorul lui Pierre si Marie Curie la prima fisiune din istoria atomului. In micuta sa carte de memorii, Inainte de tacere, povesteste despre socul acestei experiente, care l-a facut sa abandoneze stiinta, despre dezamagirea suferita de el, tanarul "antifascist", la aflarea masacrelor staliniste, precum si despre cum e sa afli ca doua-trei pagini smulse dintr-un roman de-al tau au alinat suferinta unui puscarias care le citise pe ascuns pana le invatase pe dinafara. Aceasta este, deci, intensitatea la care a trait Sábato; din aceste trairi se nasc deopotriva romanele sale apocaliptice - Tunelul, Despre eroi si morminte si Abaddon, extreminatorul, si Eseurile...

De obicei, cand vedem un titlu asa neutru, sec si vag didactic - precum Eseuri - ne gandim automat ca in carte nu sunt de gasit decat niste idei sofisticate, neaparat greu de digerat, impersonale ca o lumina de neon, sistematizate cu infatuare intelectuala, avand misiunea superioara de a diagnostica perfect lumea si de a o mantui prin ele insele. Nu exista asa ceva la Sábato, care scrie nu atat pentru a lumina cititorul, cat pentru a se gasi pe sine. Chiar isi defineste eseurile ori ca "marturia unui drum" (Unu si Universul), ori ca "jurnalul unei crize, personala si universala totodata" (Oameni si angrenaje).

Unu si Universul, primul din volum, scris la 34 de ani, dupa dezertarea din lumea stiintelor exacte, inseamna structural o insiruire de cugetari variate ca dimensiune, ordonate scrupulos in ordine alfabetica, de la "Adevar si frumusete", "Barbat si femeie", "Borges" pana la "Vesnicaintoarecerograf" si "Viitorul ignorantei". Sunt acide, surprizatoare si percutante. Niste exercitii viguroase de scrima intelectuala:

"Bun-simt (57) - Lumea experientei casnice e atat de limitata in fata universului, datele obtinute de simturi sunt atat de inselatoare, reflexele conditionate atat de putin profetice, incat cea mai buna metoda de aflare a unor adevaruri noi este sa ne asiguram de contrariul a ceea ne sfatuieste bunul simt. [...] Un tribunal care ar actiona in numele bunului simt i-ar condamna la balamuc pe Zenon, Parmenide, Berkeley, Hume, Einstein. "

"Dogmatism (16) - De-a lungul tuturor epocilor istoriei, cei mai incrancenati dusmani ai Dogmei s-au recrutat dintre partizanii unei Dogme diferite, care s-au ars pe rug, spanzurat sau crucificat reciproc. "

"Facerea omului (10) - Dupa ce a studiat minutios Geneza, doctorul Lightfoot, prorectorul Universitatii din Cambridge, a descoperit ca omul a fost creat pe 23 octombrie 4004 i.Hr., la ora noua dimineata. "

"Stiinta (6) - [...]Stiinta nu e puternica, in pofida abstractizarii ei, ci tocmai din pricina ei. "

Urmeaza, sase ani mai tarziu, Oameni si angrenaje, scris vizionar, cu disperare de naufragiat si vehementa de procuror. O cercetare a evolutiei dezumanizarii sub presiunile conjugate a "doua forte dinamice si amorale : banii si ratiunea". De la Renastere incoace, in viata omului se instaureaza dictatura cantitatii si conceptia ca "nu e real decat cuantificabilul, iar restul este iluzia pura si inselatoare a simturilor noastre". Stiinta devine "o noua magie", un "nou fetisism", calea cunoasterii absolute. Iar de la devierile celor care voiau sa localizeze sufletul in glande sau sa-l masoare cu ampermetrul, pana la marele delir modern al credintei oarbe in progres nu mai e decat un pas:

"Acest soi de scientisti care, ingroziti in fata efectelor bombei atomice - pe care, la urma urmelor, ei au inventat-o - preconizeaza unirea popoarelor pe baza tolerantei si a bunastarii colective". Omul nu mai e nici macar gandac, ca in Kafka, ci un anulat sufleteste, o unealta, un mecanism strict utilitar. In ciuda rebeliunilor artistice ale Romantismului si Suprarealismului, "nici doua razboaie mondiale, nici barbaria mecanizata a lagarelor de concentrare nu a facut sa sovaie credinta adeptilor Progresului Stiintific".

Singura solutie a sufletelor dizidente este smulgerea din universurile abstracte : "De ce sa cautam absolutul in afara timpului si nu in aceste clipe trecatoare, dar puternice, cand, la auzul vreunei note muzicale sau al vocii unui semen, simtim ca viata are un sens absolut? "

Heterodoxia (1953) are ca tema principala raportul barbat-femeie-lume. Cred ca sunt extrem de putini oameni care au o perspectiva de o asemenea intuitie asupra esentei feminitatii : Dan Puric (ex. "aristocratia de neinvins a femeii intr-o democratie patriarhala mediocra") sau Al. Paleologu (in "Breviar pentru pastrarea clipelor") sunt primii la care ma gandesc. Perspectiva este revelatoare atat pentru mitocanul a carui "superioritate" se masoara in grame de testosteron, cat si pentru "feminista" hotarata sa-si castige imuabilele drepturi de a fi politista, luptatoare de local combat, soldata(?!), fotbalista si tractorista.

Barbatul e logic, si fiindca e logic, "se misca foarte comod intr-un spatiu cu n dimensiuni, dar se impiedica la fiecare pas sau uita umbrela in lumea cu doar trei". Femeia, in schimb, e minunat irationala, crede in cele magice si nevazute, "poarta intreaga umanitate la propriu san", nu e incapabila de creatia abstracta, ci doar "in mod vital, aceasta nu o intereseaza". Diferenta, asadar, nu e cantitativa, ci calitativa, iar ignorantul e de fapt barbatul:

"EGOTISMUL OMULUI. In iubirea fizica, omul [barbatul, n.m.] iese in afara, ca sa se intoarca inauntru, in centrul olimpicei lui singuratati. Femeia accepta iubirea dinspre afara inspre inauntru pentru a inapoia, in exterior, iubirea materna.
Cand in femeie ia sfarsit amanta, apare mama. Cand in barbat ia sfarsit coitul, el a plecat deja spre alte lumi: o teorie filosofica, un presupus castigator al viitoarei curse, un proiect de fabrica. "

...iar acum suntem martorii unui tragic proces de abrutizare a lumii :

"Masculinizarea femeii a adus cu sine dezechilibrul vietii erotice, care se manifesta printr-o nevroza colectiva si o criza a casniciei. Enorma majoritate a casniciilor urbane sunt nefericite. [...] Civilizatia moderna a virilizat femeia falsificandu-i, cu grave consecinte psihice, esenta fiintei, una biologica pe care, nepedepsite, nici o comunitate si nici o cultura nu o pot altera. "

Printre aceste analize si profetii veti descoperi amestecate numeroase alte cugetari fara legatura cu subiectul de reflectie: cate ceva Despre dormit (via Baudelaire), Despre relativism estetic (via Bach si Strauss), despre Stilurile lui Stendhal si Flaubert, Romane politiste, delicioasele "EXPRESII DE CARE DOMNIA TA, TINERE SCRIITOR, TREBUE SA FUGI CA DE DRACUL", Spaima de haos, Progresul in arta, Devalorizarea trupului, Ghetouri, Zei si deserturi, Sovinism, Patrie si Matrie si Romanul argentinian. Adica o formidabila taraba de idei de la care n-ai cum sa pleci ne(in)omenit.

In ultimul eseu, Scriitorul si fantasmele lui (1963), ma asteptam sa gasesc un Sábato mai "specializat", urmarind cu mai multa consecventa doar tema conditiei scriitorului si literaturiii. M-am inselat: aceste meditatii in care vorbeste "despre literatura ca sateanul despre caii lui" au ca subiect real si ultim tot lumea, cu relele si inaltarile ei. Lume pe care o redescoperim, de data aceasta, prin aprecierile unui om trecut de 50 de ani, cu zbuciumul ajuns la maturitate, asupra unor subiecte ca: literatura nationala, fanatismul (cel mai pretios atribut al scriitorului), arta ca forma de cunoastere, dilema "criza artei sau arta crizei", raportul dintre "universalitatea stiintifica si individualitatea artistica" etc.

Ernesto Sábato crede intr-un fond uman comun dincolo de coordonatele nationale: "Nici Bach, nici Kafka nu au radacini folclorice", iar "Shakespeare a fost cel mai mare scriior national al Angliei, scriind tragedii care nici macar nu se petreceau in patria lui". Tine un discurs magistral despre "Cei doi Borges", vede in Artistii adevarati Martori si Martiri, spulbera prejudecata succesului ca masura a valorii unei opere, intuieste Romanul ca "expresie a sufletului". Citeaza din D.H. Lawrence si Henry Miller ("Nu cred in vorbe [...],cred in limbaj, ceva dincolo de vorbe, ceva despre care cuvintele nu ofera decat o iluzie nepotrivita"), Pavese ("Sa fi scris ceva care te lasa ca pusca cu care s-a tras si mai vibreaza si mai fumega inca... "), Gide, Proust, Sf. Augustin, Peguy, Kirkegaard, Camus si Faulkner. Toate acestea pentru a ajunge la concluzia plina de speranta a omului-creatie caruia i-a fost imprumutat, printr-un nespus de frumos mister, darul de a crea:

"Omul nu e numai trup, caci prin el abia de apartinem regatului zoologiei; nici numai spirit, ci, mai curand, aspiratia noastra divina: tot ce e specific uman, tot ce trebuie salvat din hecatomba e sufletul, mediu chinuit si ambiguu, locul luptei perpetue dintre carnalitate si puritate, dintre nocturn si luminos. [...]Oamenii scriu fictiuni pentru ca sunt intrupati, pentru ca sunt imperfecti. Un Zeu nu scrie romane".

O recenzie de: Silviu Man