Autor: Haruki Murakami
Rating:

În Kokubunji, Tokyo, puteţi găsi un bar de jazz, unde, deşi nu mai puteţi să vă vindeţi sufletul diavolului în schimbul talentului literar, puteţi încă să vă angajaţi învârtind sticle de Baccardi în spatele barului, sau agitând cocktailuri. Locul nu mai e ce a fost pe vremuri, şi semnul său se pierde în labirintul luminilor de neoane în care Japonia contemporană se transformă odată cu lăsarea întunericului, dar mai există o anumită energie redundantă, care să vă facă să credeţi că locul a fost cu adevărat grozav pe vremuri.

Dans dans dans este al şaselea roman al lui Murakami, scris în 1988, la şase ani după ce s-a decis să nu-şi mai scrie romanele în baruri. De fapt, dacă îmi mai aduc bine aminte, a scris Padurea norvegiană undeva în Grecia, într-un bar, ascultând Sgt. Pepper"™s Lonely Hearts Club Band la căşti, pentru că nu avea o masă în camera de hotel. Asta se întâmpla în 1987, nu pot să verific deoarece nu mai am cartea. Dar se pare că apucăturile vechi dispar greu.

În Dans dans dans Murakami continuă povestea din În căutarea oii fantastice, deşi romanul nu face parte oficial din trilogia Şobolanului (compusă din Hear the wind sing - netradusă la noi, Pinball, 1973 - la fel, şi În căutarea oii fantastice). Romanul poate fi citit de unul singur, dar multe lucruri nu se vor lega. Este concluzia unei serii de trei romane excelente, o concluzie atât în privinţa poveştii cât şi în privinţa stilului. Din păcate nu se ridică la nivelul trilogiei pe care o are în spate.

Am scris cinci recenzii la cărţi de Murakami deja, şi încep să mă simt ca un disc stricat. Sigur, Dans dans dans e o carte destul de buna, am ştiut pe ce dau banii când am cumpărat-o şi nu m-a dezamăgit, dar nici nu m-a uimit în felul în care a făcut-o Pinball, 1973. Cred că la un anumit moment din viaţa lui, Murakami s-a decis să scrie cărţi adevărate, a vândut barul şi a plecat să scrie prin baruri din Europa, ceea ce aş face şi eu dacă aş fi un "Japanese super-star novelist", asa cum îmi place să-i zic. Tot el a spus despre primele lui cărţi (Hear the wind sing şi Pinball, 1973) că sunt "slabe", şi nu a vrut să le publice în America, deşi traducerile în engleză au fost făcute.

Eu văd Trilogia Şobolanului ca cea mai bună perioadă a lui Murakami, deoarece este fundaţia pe care s-a clădit apoi întregul său stil. De asemenea sunt singurele sale cărţi în care dezvoltă un stil "coagulat" şi totuşi delicios de haotic. De la fluxul necontrolat al memoriei afective din Pinball, 1973, la stilul degajat şi momentele suprarealiste din În căutarea oii fantastice, Trilogia Şobolanului ne arată un Murakami în plin avânt, schimbând de unul singur literatura japoneză. Ce a urmat după aceea au fost doar experimente stilistice izolate, fie că a fost vorba de cele două planuri narative din La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor, de povestirile ridicol de lungi din Cronica păsării-arc, sau de simpla poveste de dragoste din Pădurea norvegiană.

Dans dans dans e undeva între Trilogie şi un experiment stilistic, dar oricât de mult alunecă într-o parte sau alta se întoarce mereu pe linia de mijloc. Protagonistul romanului În căutarea oii fantastice se decide să se întoarcă la hotelul Delfin, ca s-o găsească pe fosta lui prietenă, prostituata de lux Kiki, dispărută în condiţii misterioase în timp ce acesta încerca să găsească o oaie cu puteri supranaturale (dar citiţi În căutarea oii fantastice, chiar e atât de grozav pe cât sună). De aici la un şir de crime care implică prostituate, actori şi poeţi ciungi nu e decât un pas, şi îmi dă speranţe pentru romanul meu despre un tânăr care ajunge să lucreze, răspunzând la un anunţ din ziar, pentru un mafiot korean care omoară prostituate - aparent piaţa pentru aşa ceva deja există.

Naratorul romanului are un umor aparte, şi toate personajele îi spun că este ciudat, până în punctul în care ajungi să crezi şi tu asta. De asemenea ascultă foarte mult rock"™n roll vechi, şi referinţele la numeroase formaţii mai mult sau mai puţin obscure, care au fost faimoase doar cinci minute în 1960 sau încă mai cântă (The Rolling Stones), zboară în toate direcţiile, creeând o atmosferă aparte. Chiar titlul romanului vine de la o melodie a celor de la The Dells, deşi melodia pe care i-am asociat-o eu este Transmission, de la Joy Division (uitaţi-vă aici şi o să vedeţi de ce).

Mulţi numesc romanul suprarealist. Cred că aş putea face şi eu acelaşi lucru, dar multe momente din el de fapt nu sunt suprarealiste, şi tonul general e mai degrabă indecis. Multe evenimente nu se leagă între ele, lucrurile se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple, nu pentru că firul logic al acţiunii cere acest lucru. Când scrii un roman în acest fel iţi asumi mereu riscuri. Câteodată dă roade (În căutarea oii fantastice), câteodată nu (Kafka pe malul mării), şi câteodată merge parţial - ca în cazul de faţă. Cineva care nu e familiarizat cu stilul şi trucurile lui Murakami ar putea fi crunt dezamăgit.

Dacă ar fi să dau nota doar pe originalitate şi inovaţie, romanul nu ar avea atâtea stele. Murakami a simţit că a lăsat ceva neîncheiat în Trilogia Şobolanului, şi s-a întors să corecteze acest lucru. Este o încheiere, dacă nu perfectă, măcar nostalgică. Dar în cele din urmă are destul din Trilogie şi destul din noul Murakami pentru a fi o carte bună. Nu pot decât să apreciez vederea de pe această punte, deoarece în spate se află Şobolanul, Omul oaie şi urechile lui Kiki, în timp ce în faţă văd un bărbat închis într-o fântână şi o minunată versiune a filmului Casablanca în decor japonez.

O recenzie de: Cristi Mitran