Autor: Gabriel Garcia Marquez
Rating:

Daca cineva s-a gandit ca am rostit cam tot ce era de spus despre Marquez in cele sase (cred) recenzii referitoare la operele sale, atunci acea persoana o sa aiba o surpriza asa cum am avut si eu (sau nu).

Avem in fata unul din volumele de povestiri scrise de Marquez (asa cum sugereaza in mod evident si titlul). Nu am de gand sa zabovesc asupra faptului ca o povestire nu face cat un roman (chiar si daca este una din povestirile fermecatoare ale unui sud-american care stie sa prinda cititorul in mrejele creatiilor pe hartie).

Lucrul de remarcat insa este ceea ce spune autorul celor Douasprezece povestiri calatoare la inceputul volumului sau. O povestire poate fi categorisita intr-un singur fel: fie se leaga sau nu se leaga. Motivul este la fel de simplu, si anume ca o povestire nu are inceput sau sfarsit, ci ea pur si simplu este.

Trebuie sa fiu sincer si sa spun ca nu toate povestirile sale din volum se leaga (acesta este momentul in care cineva ar putea spune ca autorul se scuza in prolog fata de cititor pentru acele povestiri - nu este asa), insa Marquez reuseste sa faca o treaba buna chiar si cu cele care nu prind o forma definita.

Cele mai multe dintre ele se leaga, iar acest lucru vine ca un rezultat firesc al stilului fermecator de povestitor al scriitorului columbian. Volumul inglobeaza prin povestirile sale o mare parte din caracteristicile operelor lui Marquez: povestiri simple, insa pline de magie, cum ar fi cea intitulata Lumina e ca apa. Povestiri incarcate de sentiment, precum Sfanta, in care un tata incearca sa obtina aprobarea bisericeasca pentru canonizarea fiicei sale care murise in urma cu unsprezece ani. Sau povesti pline de un umor acid, cum ar fi cea intitulata Am venit doar sa dau un telefon, in care o femeie ramasa in pana cu masina vrea doar sa dea un telefon, dar nimereste la balamuc.

In concluzie, celui care citeste cele douasprezece + unu povestiri (prologul, care prezinta drumul parcurs de aceasta carte, este o povestire in sine) ii ramane sa decida care se leaga si care nu. Am imprumutat de curand cartea cuiva, care atunci cand a vazut-o m-a intrebat "ce e si cu fiţuica asta?", pentru ca la final sa imi spuna cat de mult au amuzat-o povestirile din ea.

Fanii lui Marquez (ca si mine) vor regasi fara indoiala acea sclipire de magie intre paginile cartii, si vor incerca sa reziste impulsului de a-i realiza inca o recenzie inţesată de paranteze (sau nu).

O recenzie de: Alin Gogan