Autor: Franz Kafka
Rating:

Trebuie să mărturisesc faptul că Franz Kafka este unul din scriitorii mei preferaţi şi ca profesie, şi ca structură interioară şi prin predilecţia existenţialistă.

Dacă nu aţi trait niciodată cu conştiinţa absurdului, dacă nu aţi simţit chingile înfigându-se dureros în carnea ideilor voastre, dacă nu aţi gustat vreodată neîmplinirea, aproape că nu îl puteţi citi pe Kafka. Mai mult decăt atât, dacă nu aţi parcurs Jurnalul lui Kafka, romanul Procesul pare rece, distant. E genul de scriere care se simte cerebral şi se resimte cu sânge.

Procesul poate fi privit şi ca un capitol de filosofie a dreptului, atât pe partea unei teorii a dreptului cât şi în ceea ce priveşte dreptul pozitiv.

Pe scurt, epicul romanului e neînsemnat: Joseph K., funcţionar la o bancă, se trezeşte într-o bună zi arestat fără motiv. Urmează un şir de întâmplări neplăcute, care îl poarta pe erou prin hăţişurile justiţiei, de la avocatul care mai mult încurcă lucrurile până la funcţionarii justiţiei aflaţi undeva într-un pod prăfuit şi întunecat unde se pătrunde foarte greu, aluzie la ermetismul sistemului. Totul se întâmplă firesc, dar registrul în care se derulează este cel al absurdului. Spunând altfel, utilizarea firescului cu mijloacele absurdului. Filosofic vorbind, categoria "firescului" e destul de complexă şi greu de înţeles, stilistic, este adevărata cale a operei de artă.

Specificitatea lui Kafka vine tocmai din personalizarea absurdului, din surprinderea acestuia în cotidian.

S-a vorbit mult de condiţia umană în opera kafkiană, dar Procesul trebuie înţeles mult mai personal (vezi Jurnalul autorului). Este procesul scriitorului cu lumea (un fel de "gâlceavă a înţeleptului cu lumea" cum ar fi spus un gânditor autohton) în care el e condamnat, atât de teribilul său SINE cât şi de societate.

O altă categorie interesantă la Kafka este "ambiguul" care se insinuează în firescul compoziţiei, ajutor de prim rang al creaţiei absurdului.

Ultimul capitol lămureşte, pe cât posibil, sensurile, deschizând, însă, alte semne de întrebare. Aici intervine o uşoară notă fantastică: în catedrala în care Joseph K. trebuia să se întâlnească cu un client al băncii, descoperă un preot care îi cunoaşte întreaga istorie. Preotul îi dezvăluie parabola omului simplu care bate, în van, la poarta legii, încercând să-i pătrundă sensurile şi ridică alte întrebări: cine e paznicul Legii?, ce e Legea? care e calea către ea? ce e drept şi ce e nedrept? Iată că legea nu mai reprezintă doar sistemul rigid cu care se confrunta Joseph K., ci este chiar şi morala, religia.

În filosofia dreptului complementaritatea drept şi nedrept a suscitat multiple dezbateri. Oricât ne-ar părea de straniu, dreptul este esenţialmente violabil şi există tocmai acestei violabilităţi ale sale. Dacă ar lipsi posibilitatea nedreptăţii, n-ar avea sens afirmarea dreptului pentru că nu ar opera distincţia între acţiunile juste şi cele injuste. Schopenhauer, de exemplu, afirma că noţiunea esenţială este injustiţia în clarificare noţiunii de justiţie, drept.

Nedreptatea absurdă este doar unul din aspectele din Procesul, deoarece accentul se deplasează, mai ales, pe ideea imposibilităţii ieşirii dintr-un sistem social. În roman, metaforele prelucrând idei din filosofia dreptului reprezintă doar trambulina de unde se lansează marile întrebări existenţiale.

Joseph K. moare în executarea stupidei sentinţe, în ziua în care împlinea 31 de ani, absurd, fără judecată şi fără a-şi cunoaşte vina.
Ultima replică: "Ca un câine".

Aşa cum murim toţi, absurd, indiferent de realizări sau eşecuri, de păcate sau virtuţi, pedepsiţi toţi, uniform şi rigid cu aceaşi nejudecată sentinţă.

O recenzie de: Oana Mezanote