Cu totii ajungem la un capat al zilelor, de unde nu mai vrem, numai putem sau nu mai avem unde să mergem si nici motoare, nici aripi nu mai simtim înauntrul nostru, cand e atât de greu sa te ridici, sau să urci, sau pur şi simplu să începi.
Scrisori de la capătul zilelor e o ”carte fără voie, organizată de destin”, conturându-se de la sine, odată cu moartea celui care, fără să ştie, o scria, aşa cum mărturiseşte în prefaţă Mircea Iorgulescu. Pe 9 februarie 1991, scriitorul Florin Mugur a fost găsit mort în locuinţa sa. În perioada tulbure, imediat după evenimentele din decembrie 1989, moartea unui scriitor rămânea fără nici un ecou.
Rămas singur, după moartea soţiei şi după plecarea� prietenilor săi în străinătate (Lucian Raicu, Sonia Larian, Norman Manea, Adina Kenereş, Petre Romoşan, Virgil Duda, Mircea Iorgulescu), singurul liant cu lumea pentru Florin Mugur vor fi scrisorile către cei dragi.
Infirm şi bolnav, singur, iată cum se descria pe sine: “E vorba nu de obsesia unei ideei, ci de obsesia unei stări. Punct de pornire unu: sunt şchiop. Punct de pornire doi: tremur.”
Este o carte a singurătăţii, care, deşi de dimensiuni reduse, zdrobeşte prin mesaj. Din paginile cărţii răzbate un strigăt de disperare, de singuratate, de dor, de neputinţă. E un strigat mut, în toate aceste scrisori către prieteni, o deznădejde fară margini: “Vă interesează să aflaţi că mai trăiesc? Şi dacă mai trăiesc, să admitem această ipoteză, la ce folos?”
“Pentru mine sunt două căi. Una, pe care merg vajnic, este sinuciderea spirituală prin somn provocat de droguri şi lecturi ieftine. Alta ar fi întoarcerea la cărţi şi-chiar aşa!- izolarea în turnul de fildeş”
Izolarea s-a petrecut, dar nu în turnul de fildeş, ci întru-unul al disperarii şi însingurării.
Interesantă, mai ales raportată la istoria literară, cartea poate fi percepută şi ca mic tratat despre singurătate, un tratat sui-generis, trăit pe viu, cutremurător. “Deci bolesc şi aştept. Ce, domnule? Ce aştepţi? Nu ştiu iubite domn şi iubită doamnă, aştept un fel de normalizare a vieţii, tocmai într-un moment când normele pier una după alta.”
“Totul stă. Sunt lipsit până şi de curajul de a mă sinucide.”
Când am citit cartea, cred că m-au determinat două motive: unul, şi cel mai important, a fost că, am gasit mentionat romanul într-o lucrare privind cele mai bune cărţi ale secolului XX şi al doilea a fost că m-a atras titlul. Sau poate m-a neliniştiti, m-a nedumerit.
Cărarea pierdută e greu de incadrat într-un gen, într-o tematică, dar aerul general este asemanător cu cel din Huysmans, nu neaparat prin stil ci prin spirit.
De fapt, întreaga poveste este ca o eternă căutare a fericirii. Nu e o carte a adolescenţei şi a nebuniei ei specifice, nu e nici o parodie după lucrările literaturii pentru copii, este cartea visului, feeriei imaginarului, idilicul unei stări paradisiace. Sau altfel, spus, este cartea tendinţei fireşti spre fericire, tendinţă care conferă, în cele din urmă, singurul sens posibil unei vieţi obişnuite.
Multe romane, însă,” caută fericirea”, aproape toate. Dar aici, particularitatea este tocmai aerul aparent naiv, nevinovat, această adiere plină de farmec a misterului, a basmului (castelul, balul, costumele din altă epocă). Capacitatea de a trăi fericirea lipseşte pentru că scopul nu e atingerea ei ci căutarea veşnică.
Personajele Maulnes sau Francoise sunt năucite sub puterea fantasticului. Ei caută înfrigurati acest vis de neatins, dar când devine susceptibil de împlinire, vraja se destramă pentru că idealitatea există atât timp cat ramâne de neatins. Şi atunci vor mereu altceva, interesant, aventuros, incitant, vor un sens căutării.
Maulnes este fără îndoială un visător, dar nu unul apatic ci activ, neliniştit, puternic, un om al faptei, al aventurii (nu una obişnuită, ci una a spiritului).
În opinia mea, romanul nu este o capodoperă (finalul e chiar nereuşit), dar are o specificitate, un aer al misterului şi al căutării, care îi conferă autenticitate, puterea de a trece cu brio proba timpului.
Excelent de citit în perioade bulversante din viaţă. Are un efect de calmare.
Revin la motivul, teoria sau simbolul „ferestrei”, la care mă refeream săptămâna trecută analizând romanul unui mare suprarealist român.
De esenţă proustian, romanul lui Vona este unic în literatura română, poate un pic straniu, grandios în detaliu, dacă îmi e permisă exprimarea, unde cheia de boltă sunt „corespondenţele”. Un fel de corespondenţe simboliste, asociaţii de imagini disparate, aparent nerelaţionate, care vin să sublinieze expresia.
Iată, un exemplu. Mâna unui tânăr anost, „grota însângerată a apusului”, un bac gol străbătând un lac dintr-o parte în alta, sunt tot atâtea piese, refăcând un mozaic al înţelesurilor. Expresia mâinii trădează „neaşteptatul excepţional” care poate vegeta până şi într-un individ banal aşa cum apusul poate crea o digresiune fantasmagorică chiar şi în oraşul în care nu se întâmplă nimic, sau cum alunecarea bacului ascunde un sens care scapă luntraşului.
Poate mai mult expresionist şi existenţialist decât simbolist sau suprarealist, Ferestrele zidite este un roman eminamente citadin. Oraşul este cenuşiu, trist, banal, aparent, fără nimic spectaculos. Întreaga construcţie romanescă a lui Vona este o incursiune în spatele banalului, poate singurul cu cea mai mare potenţialitate de extravagant. Poetica extravaganţei banalului, o trambulină între necunoscut şi vis.
Oraşul nu are nume, străzile nu au nume, personajele nu au nume (cu excepţia lui Kati). Există doar frizerul, croitorul, fiica croitorului, necunoscuta, tânărul interesant, bătrâna doamnă.
Şi totul apare ca o chestiune de expresie. Frizerul, schimbându-şi haina albă de serviciu cu pardesiul elegant capătă o prestanţă de neegalat şi chiar un pic de mister, necunoscuta e mai interesantă aşteptând ceva neobişnuit pe podul din mijlocul oraşului, fiica croitorul e ciudată în crepuscul, intrând fără voie în camera scriitorului. Personajele sunt expresii într-un domino necunoscut al sensurilor, într-un ascuns carusel existenţialist.
Totul e ca într-un tablou (suprarealist, trebuie să recunosc) plin de ferestre care se deschid una în alta sau ca într-o derulare de imagini percepute ca prin vis sau ca printr-o fereastră neştearsă.
În schiţarea personajelor accentul cade mai ales pe expresivitatea mâinilor sau a ochilor decât pe trăsăturile chipurilor, aşa cum sufletul casei e dat mai degrabă de ferestre decât de aspectul general.
Un alt punct demn de a fi menţionat este visul. Oricâtă fascinaţie ar exercita visul, autorul rămâne conştient că se mişcă într-o lume reală. Actul visului, fără a fi nici reverie gratuită simbolistă, nici onirism pur suprarealist, are ambiţia de a permite examenul critic, vizionar al devenirilor eului.
„Nimeni nu e mai permeabil ca mine la emoţiile altora”, spunea autorul.
Alexandru Vona, înrudit, se pare, cu celebrul Elias Canetti, a fost, practic, un necunoscut în România, publicat după 1990, deşi romanul Ferestre zidite a fost scris încă din 1946. E momentul să îl redescoperim pentru a ocupa locul care i se cuvine în literatura română şi nu numai.
Moto: „Printre exodurile mele
Există şi una Zenobia supranumită refuzul falsei conştiinţe
Pe o şosea cânta purta baticuri
Ne adoram ştia două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscută”
Numai în nesfârşite zile de ploi, în zile vibrante întrevăzute prin tremurătoare perdele de ape, simţind ideile silfide ale lungilor, întortocheatelor străzi, în aşteptarea marilor contradicţii se poate citi cu adevărat Zenobia.
Zenobia este mai mult decât o carte, este o stare de spirit, un mod de a fi sau poate un joc.
Zenobia nu se citeşte, se aude, se pipăie, se crede, se visează.
Şi trebuie să plouă, să simţi că întrega lume poartă povara unui strop metafizic sau e captivă într-un stropă. Sau poate Zenobia este o povară, o povară de cuvinte, în spatele cărora se deschide o fereastră în care, apropos, stă un om tăiat în două. E un joc ca o revărsare, un joc cu un soi de mărgele. Poate de sticlă.
Zenobia e poezia. Atât. Descoperită în mlaştină, târâtă în oraş, prin ateliere de pictori, prin coridoare lungi, sorbindu-şi prelung cafeaua din ceaşca pe care Dante se întâlneşte ultima oară cu Beatrice şi albind, finalmente, într-o infinită aşteptare.
Şi, parcă, aproape nu poţi vorbi despre asta. Poţi, doar, să te adăposteşti de tot acest vârtej „ghemuit ca o maimuţă tristă şi bătrână” sau poţi să înjuri ca singură modalitate de a compensa sublimul sau doar să-l cauţi pe Aggripa şi a lui Philosophia oculta prin anticariate.
Şi mai poţi, împreuna cu despletita poezie, prin mlaştini, să auzi visele, nebănuitele vise ale materiei transformând opacul în transparent.
E ca un fel de Violon D’ingres a lui Man Ray, ca o Gala a lui Dali, ca o Anais Nin mai mult a lui Antonin Artaud decât a lui Henry Miller.
Stăpânind secretele artei magice a suprarealismului, Gellu Naum în Zenobia descrie un spaţiu al imaginarului în care juxtapune scriitura şi inconştientul, revolta şi iubirea, cotidianul şi utopia, creând o viziune halucinantă construită ca din fire lungi, subţiri, tremurătoare ale unei pânze de painjen.
Dar, până la urmă, Zenobia este cel mai frumos roman de dragoste pe care l-am citit în literatura română, este fragilitatea frumuseţii, simplitatea şi delicateţea iubirii într-o lume scârbavnică, grosolană, rigidă.
Când citeşti, dacă se poate spune asta referindu-ne la Zenobia, aproape că îţi ţii respiraţia de teamă că s-ar putea destrăma şi că ai putea, dând paginile, să rupi inefabila ţesătură, devenind, astfel, doar un vis îndepărtat.
Zenobia este FEREASTRA. Aceea fereastră.
Vorba lui Breton şi a lui Soupault: „Fereastra săpată în carnea noastră se deschide către inimă. Se zăreşte acolo un lac imens pe care vin să se aşeze spre prânz libelule brun-aurii ca nişte bujori. Ce e acel copac înalt în care animalele se vor privi? Au trecut veacuri de când îi dăm să bea.”
Al doilea roman a lui Michel Tournier, după Vineri sau limburile Pacificului, Regele arinilor se apropie foarte mult de realismul magic, atât de la modă în perioada în care a fost scris: o atmosferă plină de semne şi premoniţii, în care orice eveniment are un înţeles ocult, în care chiar şi Abel Tiffauges,depanator la un garaj din Franţa, are un destin teribil de îndeplinit în descifrarea semnelor lumii.
„Scrierile sinistre ale lui Abel Tiffuage”, pseudo-jurnalul acestui personaj contradictoriu, presupus a fi scris între anii 1938-1939 plin de nedumeririle, chemările, tulburările unui om chinuit, coincide cu debutul romanului. În scrierile sinistre se fac dese trimiteri la copilăria şi adolescenţa lui Abel în colegiul Saint-Christoph, lugubru şi neprimitor. În al doilea război mondial va trece prin o serie de întâmplări nefericite şi va ajunge prizonier într-un lagăr nazist.
Unul dintre multele simboluri ale romanului este Căpcăunul. Iniţial m-a dus cu gândul la o imitaţie grosieră faţă de căpcăunii lui Pascal Bruckner, dar aici parabola căpcăunului capătă sens în contextul ororilor naziste. Göring şi Hitler sunt căpcăuni, iar Abel este doar un visător într-o lume dezaxată. Iar dezechilibrul ei suprem îl aruncă chiar în locul în care se va desăvârşi destinul său, un loc încărcat de mit, de legendă, de simbol.
„Dar simţea mai ales chemarea formidabilă şi blândă a acestui spaţiu neatins, a acestui pământ argintat.”
Aici, el aşa-zisul pedofil, dezechilibrat va găsi o fiinţă minunată, singura capabilă să-i ofere dragoste şi înţelegere, un elan orb, mesagerul unor vremuri apuse.
Cartea apare ca o pledoarie pentru reîntoarcerea la lumea magică, fabuloasă a timpurilor străvechi, la frumuseţea mitologiei germane în contradicţie cu ideologia bolnavă, absurdă a nazismului.
Abel Tiffauge, fie privit ca un demn urmaş a lui Humbert Humbert din Lolita, fie privit ca un simplu defavorizat al sorţii şi mai ales al împrejurărilor istorice sau un gânditor sui-generis este o construcţie mai mult decât interesantă. O carte care, aparent pare relaxantă, de citit într-o zi toridă de vara, sau în metrou , se dovedeşte foarte neliniştitoare, ridicând o mulţime de semne de întrebare.
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
Cu totii ajungem la un capat al zilelor, de unde nu mai vrem, numai putem sau nu mai avem unde să mergem si nici motoare, nici aripi nu mai simtim înauntrul nostru, cand e atât de greu sa te ridici, sau să urci, sau pur şi simplu să începi.
Când am citit cartea, cred că m-au determinat două motive: unul, şi cel mai important, a fost că, am gasit mentionat romanul într-o lucrare privind cele mai bune cărţi ale secolului XX şi al doilea a fost că m-a atras titlul. Sau poate m-a neliniştiti, m-a nedumerit.
Revin la motivul, teoria sau simbolul „ferestrei”, la care mă refeream 
Moto: „Printre exodurile mele
Al doilea roman a lui Michel Tournier, după Vineri sau limburile Pacificului, Regele arinilor se apropie foarte mult de realismul magic, atât de la modă în perioada în care a fost scris: o atmosferă plină de semne şi premoniţii, în care orice eveniment are un înţeles ocult, în care chiar şi Abel Tiffauges,depanator la un garaj din Franţa, are un destin teribil de îndeplinit în descifrarea semnelor lumii.
) 
