Zenobia

May 26th, 2007 | Lit. contemporana, Oana Mezanote |

Autor: Gellu Naum
Rating:

Moto: „Printre exodurile mele
Există şi una Zenobia supranumită refuzul falsei conştiinţe
Pe o şosea cânta purta baticuri
Ne adoram ştia două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscută”

Numai în nesfârşite zile de ploi, în zile vibrante întrevăzute prin tremurătoare perdele de ape, simţind ideile silfide ale lungilor, întortocheatelor străzi, în aşteptarea marilor contradicţii se poate citi cu adevărat Zenobia.

Zenobia este mai mult decât o carte, este o stare de spirit, un mod de a fi sau poate un joc.

Zenobia nu se citeşte, se aude, se pipăie, se crede, se visează.

Şi trebuie să plouă, să simţi că întrega lume poartă povara unui strop metafizic sau e captivă într-un stropă. Sau poate Zenobia este o povară, o povară de cuvinte, în spatele cărora se deschide o fereastră în care, apropos, stă un om tăiat în două. E un joc ca o revărsare, un joc cu un soi de mărgele. Poate de sticlă.

Zenobia e poezia. Atât. Descoperită în mlaştină, târâtă în oraş, prin ateliere de pictori, prin coridoare lungi, sorbindu-şi prelung cafeaua din ceaşca pe care Dante se întâlneşte ultima oară cu Beatrice şi albind, finalmente, într-o infinită aşteptare.

Şi, parcă, aproape nu poţi vorbi despre asta. Poţi, doar, să te adăposteşti de tot acest vârtej „ghemuit ca o maimuţă tristă şi bătrână” sau poţi să înjuri ca singură modalitate de a compensa sublimul sau doar să-l cauţi pe Aggripa şi a lui Philosophia oculta prin anticariate.

Şi mai poţi, împreuna cu despletita poezie, prin mlaştini, să auzi visele, nebănuitele vise ale materiei transformând opacul în transparent.

E ca un fel de Violon D’ingres a lui Man Ray, ca o Gala a lui Dali, ca o Anais Nin mai mult a lui Antonin Artaud decât a lui Henry Miller.

Stăpânind secretele artei magice a suprarealismului, Gellu Naum în Zenobia descrie un spaţiu al imaginarului în care juxtapune scriitura şi inconştientul, revolta şi iubirea, cotidianul şi utopia, creând o viziune halucinantă construită ca din fire lungi, subţiri, tremurătoare ale unei pânze de painjen.

Dar, până la urmă, Zenobia este cel mai frumos roman de dragoste pe care l-am citit în literatura română, este fragilitatea frumuseţii, simplitatea şi delicateţea iubirii într-o lume scârbavnică, grosolană, rigidă.

Când citeşti, dacă se poate spune asta referindu-ne la Zenobia, aproape că îţi ţii respiraţia de teamă că s-ar putea destrăma şi că ai putea, dând paginile, să rupi inefabila ţesătură, devenind, astfel, doar un vis îndepărtat.

Zenobia este FEREASTRA. Aceea fereastră.

Vorba lui Breton şi a lui Soupault: „Fereastra săpată în carnea noastră se deschide către inimă. Se zăreşte acolo un lac imens pe care vin să se aşeze spre prânz libelule brun-aurii ca nişte bujori. Ce e acel copac înalt în care animalele se vor privi? Au trecut veacuri de când îi dăm să bea.”

O recenzie de: Oana Mezanote

• Calea Searpelui