Autor: Hafiz
Rating:

Am citit Divanul acum vreo 10 ani, probabil, numai ca in urma cu citeva zile, plimbindu-mi ochii prin rafturile bibliotecii mele, miinile mi-au poposit pe aceasta carticica. Am rasfoit-o cu drag vreme indelungata si atunci am stiut ca despre ea voi vorbi la urmatoarea recenzie. Nu, nu este un roman, este o carte de poezie - care te imbata cu iubire, vin, mult vin dar si mai multa viata si traire, vibratie si mistuire a sufletului, meditatie si iarasi iubire. Hafiz a scris aceste poeme undeva in anii 1350, iar forma lirica in care sunt scrise se numeste ghazal - poeme despre iubire - cu o coerenta si armonie verbala destinata mai degraba cintarii decit recitarii.

Hafiz este un fel de Shakespeare al Iranului ca si importanta, in vreme ce continutul operei sale reda subtilitatea si luciditatea spiritului sau, adincimea cunoasterii asupra existentei umane, creatiei si lumii in general. Hafiz este de altfel unul dintre cei mai renumiti cunoscatori si exegeti ai Coranului, numele sau insemnind "cel care cunoaste Coranul". Divanul povesteste sub forma de poezie Iubirea, iubirea lumeasca, iubirea divina, iubirea transpusa in femeia adorata, iubirea care te avinta pe ceruri sau cea care te mistuie pina in strafunduri, bucuria profunda sau durerea fara de margini, prea-plinul sau prea-golul sufletului, frumusetea incendiara a trairii sau adincurile devastatoare ale tristetii. La Hafiz, Iubirea se naste si renaste cu fiecare vers si fiecare manifestare a acesteia vorbeste de fapt despre lumea intreaga, despre suflet si eternitate. "Voi merge pin' la capat pe-un drum menit de stele. As vrea sa fiu ca tarna din satul Dragei mele .... In umbra se petrece viata noastra. As vrea de-aceea-n fata Sortii sa fiu cu Draga mea. Serbat-am pina astazi placerea si iubirea. De-acum sa fiu eu insumi imi este fericirea."

Iubirea apare ca fiind unica stare de o realitate de necontestat, care poate transcende existentei uneori stranii si efemere, alteori amagitoare. Iubirea si Vinul devin unelte magice in a depasi iluzia sau desertaciunea vietii, fiind catalizatori esentiali in a da sens si a centra spiritul. "Ce importanta are ca viata mea se-mparte intre sarut si cupa? La Domnul scris e-n Carte de firea-mi iubitoare, de firea-mi bautoare." Totusi, exista o durere si o tristete permanente, o sensibilitate si sensibilizare profunde de parca bucuria nu este la indemina traind o astfel de Iubire inalta si lipsita de rautate sau ura - "Si daca inima te doare, nu fii mihnit! Veni-va din nou al pacii soare ... de acest potop Iubirea te va salva oriunde. Amar e drumul vietii. Dar tu nu fii mihnit! Caci orice cale duce spre-o tinta negresit. Ca esti sarac si singur, prin bezna ca ti-e mersul, nu fii mihnit! Bogat esti: ai Dragostea si Versul!"

Iubirea lui Hafiz iti aduce aminte de Iubirea lui Dante, a lui Shakespeare in sonete sau a lui Ficino. Iti vorbeste despre iubirea cereasca, care te poate izbavi sau rascoli, inalta sau strivi si iti mai poate aduce aminte de lucruri din tine, insa toate acestea vin intotdeauna cu intelepciune si multa delicatete - "La fel ca pe o cupa sa iei viata ta, cu zimbetul pe buze ... Nu te fali in casa Iubirii, ca ai putea nici intrebari a pune si nici raspuns a da."

O recenzie de: Dana