Esti aici: bookblog.ro » Raluca Alexe, Roman istoric » Eu, Aişa, soţia Profetului
Eu, Aişa, soţia Profetului
Autor: Leïla Mounira
Rating: 
Editura: Pro Editură şi Tipografie
Când a venit la putere în Japonia, pe la sfârşitul secolului XIX, guvernul Meiji a cerut, printre altele, acuratetea istorică în literatură. Pentru teatrul kabuki această dorinta-lege s-a dovedit a fi în unele momente un neajuns. Respectând anumite reguli atât în modul de a juca cât şi în scrierea pieselor, cei implicaţi în această formă de teatru s-au văzut uneori puşi în situaţia de a alege fidelitatea faţă de istorie în detrimentul convenţiilor, ceea ce a şi dus la apariţia unui nou gen de piese, katsureki, adică “istorie vie”.
Dacă aceeaşi este situaţia şi în cazul romanului istoric al Leïlei Mounira, nu mă voi plânge din cauza calităţii scriiturii. Spun asta pentru că nu de puţine ori mi-a lăsat impresia că autoarea ar fi o tinerica ce s-a trezit într-o dimineaţă vrând să scrie un roman. Deşi acţiunea are loc în trecut, modul verbului se transformă de multe ori în prezent sau viitor, de parcă autoarea ar fi uitat cum a relatat restul evenimentelor. De asemenea, mi-a atras atenţia faptul că deşi modul de exprimare lasă impresia a fi fidel celui musulman (autoarea este oricum musulmană) apar şi expresii destul de “moderne”: ”Iar asta! Ce băftoasă!”. Se prea poate să fie şi din cauza traducatorilor, poate al celui francez, pentru că bănuiesc că limba franceză nu lasă loc de atâtea interpretări ca limba arabă.
Subiectul este însă foarte bine ales, cel puţin din punctul meu de vedere. Având mai puţine cunoştinţe despre lumea islamică decât mi-aş fi dorit, m-a atras promisiunea de a afla totul despre începuturile acesteia prin intermediul Aişei, soţia preferată a lui Mahomed. M-a atras mai mult decât faptul că avea doar nouă ani (avea chiar şase atunci când s-au căsătorit dar “consumarea” căsătoriei a avut loc abia trei ani mai târziu). Am aflat astfel cum de au început femeile să se ascundă sub văl, semnificaţii ale numelor, cum s-a petrecut prima revelaţie a lui Mahomed, primii adepţi, fuga de la Mecca la Medina sau luptele cu necredincioşii. Am aflat însă şi amănunte “picante” din viaţa de familie a profetului, cum ar fi modul în care se desfăşurau unele contacte sexuale sau certurile dintre cele unsprezece soţii (acolo am pierdut numărul).
Aceste amănunte, în număr mare, precum şi gândurile Aişei umanizează foarte mult portretele celor două personaje. Aişa apare ca o femeie prea geloasă, care înnebuneşte de câte ori Mahomed îşi mai ia o soţie, deşi spune de (prea) multe ori că ea este cea mai frumoasă şi soţia preferata (ceea ce este adevărat). Abia câteva vorbe despre faptul că dobandise foarte multe cunoştinţe şi că musulmanii veneau deseori la ea pentru clarificarea unor versete din Coran, aşa cum am aflat răsfoind câteva site-uri. Poate însă cel mai îndrăzneţ lucru pe care îl spune este următorul:
”L-am bănuit uneori pe soţul meu că adaptează revelatiile după dorinţele acestor discipoli. Povestea cu moştenirea provocase un scandal prea mare. Voia cu orice preţ să recastige stima celor care se îndoiseră de el”
”De aceea îl bănuiam pe profet că simula transa atunci când îi convenea şi ca să modeleze revelatiile după propiile dorinţe”
Cred că aceste vorbe sunt unul din motivele pentru care musulmanii din România consideră că romanul Leïlei Mounira este o blasfemie. Tot încercând să aflu câte ceva despre aceasta din urmă, am descoperit o comunitate on-line de adepţi ai Islamului. Cu toate că sunt foarte vehemenţi, traducerile din Coran pe care le-au scris confirmă unele informaţii din roman. Nu cred că o femeie musulmană ar minţi în legătură cu marele lor profet, deşi mai degrabă aş crede un grup de oameni care discută în linişte decât pe cineva care lansează o carte, posibil cu un interes ascuns. Probabil că cel mai aproape de adevăr mă voi afla după o lecturare a Coranului.
Rămân patru stele, în ciuda neajunsurilor pe care le semnalăm la început, pentru că îmi plac romanele care fac istoria plăcută şi celor mai puţin interesaţi (nu că ar fi cazul meu). Informaţiile se reţin mai bine atunci când te distrezi. În plus, toţi ar trebui să retină faptul că Eu, Aişa… este ficţiune, în pofida declaratiei atrăgătoare de cititori de pe coperta patru. Vor şti astfel că o impresie adevărată şi puternică se formează abia după o documentare mai temeinică, nu după câteva pagini de roman.
Scrisă de Raluca Alexe
Intrebata cum a fost Profetul, Aish’a a spus odata: “Profetul era suficient de bun pentru Coran”, iar alta data: “Profetul era un Coran umblator”. Nu exista in toata memoria zicerilor Aish’ei nicaieri vreo indoiala in privinta Revelatiei, nici asupra corectitudinii lui Muhammad.
Din acest punct de vedere, cartea Leilei Munira nu este o “fictiune”, ci o parodie. Desigur, cei doi termeni nu se exclud, fictiunea putand fi foarte usor parodica… Oricum, ca om plimbat nitel prin literatura francofona a autorilor proveniti din tarile arabe, am avut vreme sa remarc ca aproape fara exceptie, ca sa poata cunoaste succesul, pretul pe care trebuie ei sa-l plateasca este aruncarea cu noroi in islam si in traditiile tarilor din care provin. Care maculeaza cel mai bine, vinde cel mai bine…
Multumesc Radu pentru lamuriri
. Dupa cum spuneam in recenzie, si eu m-am gandit ca aceasta indoiala pretinsa de autoare este un motiv foarte bun pentru care musulmanii sa strige “blasfemie!”. Culmea, nici macar eu, care nu aveam destule cunostinte incat sa fiu categorica, nu am crezut-o.
“Literatura francofona a autorilor proveniti din tarile arabe”… asa se explica deci
. Si eu care chiar m-am gandit ca ar fi fost scrisa in araba… era intr-adevar putin probabil, nu stiu cum de nu mi-am dat seama.
Draga Raluca,
un detaliu relevant, in opinia mea. Printre vorbele lasate de Muhammad, exista o interdictie legata de “povestile al caror singur rost este sa faca placere celui ce le aude.” Fictiunea hedonista este deci formal interzisa in Islam. Si asta in cea mai pura traditie orientala, unde poezia si parabola au inflorit, dar nu si romantzul.
Moda literara a romanelor a aparat in tarile arabe tarziu, odata cu colonizarea europeana. Iar cei care au ales sa se exprime astfel au facut-o, automat, dintr-un reflex de instrainare. Neexistand o traditie, nu exista decat un public restrans pentru asa ceva, deci romanul arab este scris pana la urma pentru un public european, fapt care nu face decat sa contribuie si mai mult la instrainarea din care provine.
In cazul recenzat de tine, ma tem ca este vorba despre o incercare deliberata de a “cuceri” publicul european cu pretul servirii acestuia cu ceea ce asteapta, pornind de la linia mediatica anti-islamica si anti-araba. Tehnica a dat roade in cateva randuri, de exemplu in Franta, asociatia “Ni putes, ni soumises”, formata in exclusivitate din Beuresses (fete provenind din familii imigrate din Maghreb) da lectii despre islam intr-o veselie, pornind de la “autoritatea” celor nascuti in familii islamice. N-are rost sa spun ca efectul e catastrofal, atat pentru cei care asculta cat si pentru cei ce se arunca la microfon… Pretentia mediatizatelor cu pricina de a avea competente in privinta traditiei parintilor lor e similara cu aceea pe care ar putea-o ridica un “crestin sociologic” in privinta Filocaliei…
Musulmanii nu au o opinie critica referitoare la cazul de pedofilie savarsit de Mahomed. Dimpotriva, chiar se accepta casatoriile fetelor foarte tinere.
Recomand 2 carti aparute la Polirom care descriu urmarile pe care le au practicile religioase asupra mentalitatilor patriarhale si efectele lor asupra devalorizarii femeilor: Arsa de vie, Maritata cu forta.
Nu este Polirom, cartile document au aparut de Editura Rao.
In cazul acestor publicatii este vorba de doua marturii cat se poate de reale
Eu am cumparat-o, am citit-o si mi-a placut.
@ Dorian,
sa faci afirmatii de tipul celor pe care le faci tu, fara cunostinte macar precare de istoria mentalitatilor si de istorie in general, este extrem de riscant. Si-am sa-ti explic de ce.
Intai de toate, pentru ca termenul de “pedofilie” nu avea curs in epoca. Asa cum il concepem noi, nu exista. Si astazi, infractiunea numita pedofilie se aplica strict unui tip de relatie pur sexuala intre adulti si copii, dar este irelevanta in raport cu varsta la care este incheiata o casatorie (si vei fi de acord cu mine ca acest din urma tip de relatie intre doi oameni nu este o infractiune). Profetul Muhammad nu poate fi acuzat de pedofilie, atat timp cat ‘Aisha a fost sotia lui perfect legala, si nimeni dintre contemporanii lui nu a vazut nimic neobisnuit in asta.
Se poate pune insa intrebarea daca nu cumva aceasta a fost data in casatorie prea devreme. Conform moravurilor epocii, NU. Mai mult, se poate pune intrebarea daca varsta ei la casatorie este un caz izolat, specific lumii islamice (permitandu-ti tie sa vorbesti despre “musulmani”), sau e una din trasaturile epocii. Nu trebuie sa fii expert in istorie medievala ca sa constati ca PESTE TOT IN LUME, adica inclusiv in lumea crestina, europeana, fetele se casatoreau in Evul Mediu la varste de 9-13 ani. Si nici macar nu trebuie sa te arunci la cine stie ce mariaje obscure, ale oamenilor simple. E destul sa te uiti la casatoriile regilor spanioli preacrestini, si vei constata ca nu e nicio diferenta intre unele dintre casatoriile lor si casatoria dintre Profetul Muhammad si ‘Aisha.
Cam atat de spus despre opinia ta ca ar fi la mijloc un caz de pedofilie. Referitor la cealalta observatie, menita probabil sa “demonstreze” ca femeia in Islam are un statut asa si pe dincolo, si pe care te si hotarasti s-o probezi cu doua opuscule, iti recomand si eu, la randul meu, sa te uiti la Stirile de la ora 5 de pe proteveu. Niste tipi botezati fac acolo niste chestii teribile. Poti trage, pe logica ta, niste concluzii interesante despre crestinism, nu-i asa?
In primul rand, autoarea, desi are un nume arab, ea nu este musulmana, este druza, o secta ce nu tine nici de islam, nici de crestinism. Nu exista surse pentru cele relatate de autoare, Aisha nu a scris niciodata un jurnal sau ceva asemanator. Daca cititi cu atentie la sfarsitul cartii, in acele scurte relatari, acelea sunt singurele existente, in forma aceea, restul este pura fictiune. Desi pe coperta scrie ca nu exista nici un pic de fictiune, toate informatiile in plus oferite in carte sunt inventate. Felul in care Aisha ii descre pe cei din jurul ei este total fals, relatia cu Omar, Othman si Ali!!! Unele date sunt luate din niste cronici shiite, care ii ataca pe cei din jurul lui Muhammad, luand in considerare numai familia acestuia… Nu ne trebuiesc decat minime cunostinte despre evenimente si totul devine limpede… Dar un aspect merita retinut… aceasta este clar fictiune, nu exista surse decat pt backgroundul general…detaliile sunt pur fictive
Este foarte adevarat. Daca doriti sa aflati informatii mai picante va rog sa va documentati din Sunnah sau Sharia
O sursa apreciabila a Sunnei recomandata de musulmanii din toata lumea se afla pe situl
http://www.usc.edu/dept/MSA/fundamentals/hadithsunnah/
si nu mai vorbiti in necunostinta de cauza
http://islamandpedophilia.blogspot.com/2007/09/ayatollah-khomeini-pedophilia.html
@ dorian,
tu ai auzit vreodata de cuvantul “calomnie”? Sau chiar crezi ca orice site/blog reprezinta, pentru simplul fapt ca exista, o autoritate?
Pai daca Mohamed nu-i pedofil atunci si rastignirea lui Cristos a fost un act laudabil fiindca s-a facut dreptate.
O citesc si eu acum..speram sa fie okay