Autor: Gene Wolfe
Rating:

"Desigur, poveştile bune se scriu singure. Şi cineva vrea să ştie cine sunt scriitorii cu adevărat buni şi cât de mulţi sunt. Nu sunt deloc. Cei mai mulţi scriitori sunt escroci simpatici. Unii dintre ei sunt escroci antipatici."

Citatul lui R.A. Lafferty ridică o problemă mult mai complexă decât veridicitatea naraţiunii. Suntem de acord că toată ficţiunea este o minciună care în final ne oferă un adevăr - putem trage un învăţământ din povestea pe care am citit-o, sau (dacă scriitorul este un escroc simpatic) măcar ne simţim bine când o citim. Mediul este fals dar mesajul este adevărat. Dar ce se întâmplă când şi mesajul este fals?

Neil Gaiman (el însuşi un mare fan al lui Gene Wolfe) spunea că este datoria noastră să spunem poveşti. Însă Wolfe crede că nu este doar o datorie, ci o necesitate. Cărţile lui au adesea în centru naratori dubioşi care îşi varsă amintirile pe hârtie, dintr-o nevoie sau alta. Primul său roman, Peace, este exemplul perfect, iar felul în care Wolfe tratează aici structura narativă şi tema memoriei se va regăsi în toată opera lui ulterioară.

Peace este autobiografia lui Alden Dennis Weer, un milionar bătrân şi excentric care-şi petrece ultimele zile singur într-o conac enorm. Weer povesteşte într-o ordine haotică, amestecă evenimentele între ele şi minte constant. Micul Dennis vorbeşte cuvintele bătrânului Weer, spunând doctorului că este de fapt un om bătrân care a suferit un atac cerebral. Mătuşile şi vecinii din copilărie ai lui Weer vorbesc despre indienii care deţineau în trecut acele pământuri, zugrăvind o imagine extraordinară a midwestului american.

Poveştile lui Weer sunt adesea neterminate sau spuse doar pe jumătate. Unele sunt despre mătuşa sa Olivia şi peţitorii ei, altele despre vremea în care Weer a condus o fabrică, iar altele sunt doar fabule auzite în copilărie. Retrăind toate aceste amintiri, naratorul încearcă să vadă unde a greşit în viaţă şi cum de a ajuns singur şi uitat la bătrâneţe.

Toate aceste poveşti arată doar cum apatia şi indecizia lui Weer au distrus nu numai viaţa sa, ci şi vieţile celor din jur. Dar bătrânul este prea ocupat să ascundă acest lucru de sine însuşi şi de cititorii săi imaginari. Poveştile sale se împotmolesc în neadevăruri şi distorsionări ale faptelor reale.

Weer poate fi văzut ca un alchimist (de fapt toată cartea poate fi interpretată ca o paralelă la Faust), care încearcă să obţină aur din plumb. Doar că aici amintirile sale sunt plumbul şi, oricât ar încerca Weer să le modeleze şi să le prezinte aşa cum îi convin lui, nu poate trage din ele o concluzie adevărată.

Geniul lui Wolfe constă în tocmai acest eşec al procesului alchimic. Convins că nu poate să transmită ceva adevărat printr-un mediu fals, Wolfe distruge naraţiunea cu propriile ei unelte şi tertipuri, arătându-ne că memoria şi poveştile sunt lucruri nesigure şi pe care nu te poţi baza.

La fel ca Paul Simonon zdrobindu-şi basul de scena Palladiumului în 1979, Wolfe îşi distruge naraţiunea pentru a-i evidenţia mesajul. Peace este echivalentul punk-rock al romanului modern. Oarecum surprinzător, găsim foarte puţin fantasy în acest roman. Multe părţi sunt scrise într-un stil realist, iar unele segmente sunt horror. Romanul poate fi încadrat în genul fantasy doar dacă-l privim în ansamblu şi dezvăluim câteva spoilere majore.

Din păcate nu toţi vor aprecia această carte în egală măsură. Stilul este foarte complex şi foarte literar, peniţa lui Weer mişcându-se mai mult cu dibacitatea unui poet decât cu precizia unui director de fabrică. Naraţiunea este compusă dintr-o serie de poveşti neterminate şi complicate, un puzzle care trebuie examinat cu atenţie şi refăcut de câteva ori.

În ciuda tuturor teoriilor mele nebune, Peace este un roman frumos, bine scris şi foarte plăcut de citit. La nivel stilistic este poate cea mai bună lucrare a lui Wolfe. Este literatură în starea ei pură. Personajele sunt pline de viaţă, câteva dintre poveşti sunt ciudate, câteva sunt înfricoşătoare şi cel puţin una este teribil de amuzantă. Iar Wolfe nu este un escroc, pentru că toate răspunsurile se află în carte. În cel mai rău caz, este un escroc foarte simpatic.

Scrisă de Cristi Mitran