Autor: Luke Rhinehart
Rating:

(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

NU CITIŢI ACEASTÄ‚ RECENZIE!

NU CITIŢI ACEASTÄ‚ CARTE!

VEŢI DEVENI CIOBURI DE OAMENI!

LECTURÄ‚ INTERZISÄ‚ ÎNTRE 7 ŞI 77 DE ANI!

TREABA VOASTRÄ‚ - V-AM AVERTIZAT!

Ca să fiu cinstit faţă de propriile mele reacţii, primele capitole ale acestei cărţi m-au entuziasmat. Ele păreau să urmeze în scris ceea ce văzusem la o rarisimă emisiune Discovery. Pe sticlă, 2 ghizi barbugii dădeau cu babaroasele pentru a vedea care din 6 ţări urmau s-o viziteze. Le-a ieşit Anglia. Au numit 6 oraşe şi nimeri Birmingham. Au scris 6 cartiere şi ajunseră în partea de vest a oraşului. Acolo din 6 centre de interes zarul a hotărât o lăptărie. Înăuntru printre cele 6 feluri de lapte selectate au solicitat laptele numărul 2, apoi au întrebat despre 6 posibile trasee prin oraş şi zarul se opri la numărul 5. Şi toată emisiunea tipii mergeau aşa la întâmplare, bucurându-se de eventuale frumuseţi ale ţării vizitate, dar asta numai dacă hotăra zarul.

Oau, ce interesant, mi-au şuşotit colegele mele plictisite de moarte de serviciul nostru monoton, dar cum e cartea, ce ne aduce Rhinehart ăsta în plus faţă de ghizii TV ai întâmplării? El are o altă perspectivă. Iniţial este un psihiatru plictisit păscut de gândul sinuciderii. Într-o zi însă descoperă magia zarului şi de atunci lucrurile o iau în direcţii imprevizibile.

În viaţa personală zarul îi cere să se culce cu cea mai bună prietenă a nevestei, apoi să ducă o suită de relaţii amoroase întâmplătoare ca până la urmă să-şi părăsească familia de tot, după ce-şi chinuise nevasta cu fanteziile hazardului. Are o vagă relaţie cu sexista Linda, apoi cu timpul toată viaţa sa amoroasă se pierde în indistinct. Iubeşte la întâmplare, ce îi scoate în cale zarul şi deseori purcede la viol, neprins în ciuda şirului destul de lung de infracţiuni pe care le va comite. Ajunge până la faza de criminal experimental şi aici m-a revoltat profund când am văzut cum şi-a trecut printre potenţialele victime de pe listă şi propriul copil.

În carieră ajunge să-şi distrugă toate realizările dinainte. Devine profetul zarului. Dar iată câţiva dintre paşii făcuţi. Începe cu exerciţii psihologice. Pune o fată timidă să-şi dea întâlnire cu o vedetă ori un huligan agresiv să piardă intenţionat în faţa unui slăbănog. Ajunge cu timpul să condamne slăbiciunile pacientului, să-l înjure, să-l pună să facă tot felul de experienţe ciudate. Face amor cu pacientele sale. În etapa a doua începe o suită de interpretări a unor roluri cu subiecţi voluntari pentru perioade determinate de timp. Pune de pildă o tânără de 19 ani, foarte credincioasă, să se prefacă pentru o seară în târfă şi, preschimbându-şi numele, întreţine raporturi sexuale cu ea, ba mai aduce şi un puşti ca supliment. Ar vrea ca experienţele sale să se întindă în orice familie şi visează la ziua când părinţii le-ar cere copiilor să spună cel puţin o minciună pe zi, iar la şcoală să le ceară să ia numai 3 şi 4 timp de un an.

După ce abandonează meseria de psihiatru ajunge să înfiinţeze Centre ale Zarului unde creează o mulţime de camere aleatorii. Printre ele Groapa Amorului, Camera lui Dumnezeu, Camera petrecerii, Camera de terapie, Camera puşcăriei, Camera de căsătorie, Camera emoţiilor, Camera creativităţii. În Groapa Amorului de pildă este stinsă lumina şi face amor cine cu cine poate într-o promiscuitate totală.

Pentru a mă arăta obiectiv m-am gândit să inserez două serii de FAQ-uri. Unul al autorului şi unul al recenzentului. Cum primul musteşte de acuze la adresa monoindividualităţii, la rândul meu am considerat că nu trebuie să-i răspund pluripersonalităţii decât în registru aprins. La unele acuze am putut răspunde, la altele am lăsat-o în ceaţă. Teoria zarurilor am reuşit în parte s-o contest, dar ştiu că nu voi putea convinge niciun jucător să n-o încerce şi pe-asta. E posibil să conţină trasee pozitive şi altele negative. Şi poate că pe Rhinehart l-a interesat să ne şocheze prin cazurile extreme, nu prin cele cu soluţii frumoase.

FAQ - Luke Rhinehart

De ce numele personajului coincide cu numele autorului?

Întreabă-l pe autor. Omul Zar îşi poate lua orice nume doreşte. Întâmplător adevăratul său nume este George Lockcroft şi a publicat cartea asta la sfârşitul anilor "™60.

A avut vreo influenţă cartea asta între cititorii americani?

Se pare că - zice prefaţatorul Daniel Măndiţă - ar fi impus o suită de expresii noi: dice life - viaţa întru zar, the six-sided man - omul cu şase feţe, online dating in dice - întâlniri online decise de zar.
Undeva exclama că acela care ajunge să-i citească volumul va fi condamnat să poarte cu el eul aleatoriu: Omul Zarurilor

Îşi prezintă tehnica încă de la început?

Oarecum. Afirmă că ar fi foarte interesant să citim despre o viaţă amuzantă ca despre o mare tragedie, întâmplările zilnice să fie descrise de un nebun, îndrăgostitul să fie privit cu lupa unui om de ştiinţă.

Ce vrea să arate?

Că prin povestea vieţii sale dovedeşte că este un om mare, Omul - Zar, un fel de Batman al aventurii, deşi e sigur că va da greş, bineînţeles, la fel ca şi alţii. "A fi mare înseamnă a fi neînţeles" îl citează în acest sens pe Elvis Presley.
Dincolo de acest sâc aruncat cititorului, declară că nu intenţionează nici mai mult, nici mai puţin decât să schimbe personalitatea umană. Aduce în sprijinul teoriei sale pe J.H. Van den Berg de care sper că aţi auzit toţi: " noi avem atât de multe individualităţi pe cât de multe sunt grupurile de care aparţinem ". Întrebarea sa va mai rămâne o vreme fără răspuns: "Putem perfecţiona plantele, modifica maşinile, antrena animalele, de ce nu şi oamenii? "

Să vorbim despre psihologie

După Rhinehart psihologia vrea să reducă nefericirea prin conectarea individului la societatea sa, ajutându-l să se accepte aşa cum este, fără idealizări. Rezultatele sunt modeste, are loc doar o trecere de la o stagnare chinuitoare la o stagnare de autocomplacere.

Unii psihanalişti cred orgolioşi că metoda lor a dus la mai multă cunoaştere a sufletului decât toate celelalte două milioane de ani de gândire la un loc.
Cândva Ezra Pound vedea spitalul de boli mintale ca o instituţie totală. " Înghite fiecare pacient cu o consecvenţă de reguli, obiceiuri şi atitudini care îl izolează eficient de problemele mai puţin previzibile ale lumii de afară".

A, să nu uit de sinucideri cărora naratorul le asociază simboluri sexuale: ciopârţirile, disecările, otrăvirile ar deveni acte sexuale finale! Emite chiar un aforism psihiatric: " spune-mi cum intenţionează să se sinucidă pacientul şi îţi voi spune cum poate fi vindecat".

Are idei deviate, bizare şi înainte de experienţa ca om-zar?

Cu siguranţă, fiindcă îi cere soţiei sale de pildă să lase copiii să asiste la scenele de amor ale părinţilor lor, ba mai mult, să şi participe la ele. Crede prin urmare cu sfinţenie în freudism, iar de acolo evoluează spre o formă nesemnificativă de budism. Sunt formele sale de defulare a nemulţumirii profesionale, deoarece se simţea obligat să practice terapia noninvazivă prin care câştiga încrederea oamenilor şi îi lăsa pe aceştia să spună tot ce le trecea prin cap fără să se implice în ororile auzite.

Să numesc şi câteva dintre bizareriile sale: Crede că întreaga tendinţă a personalităţii umane este să se solidifice în cadavru. Cadavrele nu se pot schimba şi nu clocotesc de entuziasm. Că plictiseala nu este până la urmă decât un curent de solidificare. Că ar trebui să vedem căsătoria doar ca o soluţie socială pentru singurătate, dorinţă şi spălat rufe. Că fiecare dintre dorinţele noastre este la fel de arbitrară şi banală ca următoarele.

Au fost argumente contra teoriei sale?

Vezi FAQ 2 pentru full list. Adaug aici doar argumentele celor de la comisia de psihiatrie a oraşului New-York după ce au analizat catastrofale rezultate ale experienţei zarurilor: Felul în care un om alege să se autolimiteze îi determină caracterul. Un om fără obiceiuri, consecinţe, redundanţe nu e uman. Dr. Luke Rhinehart e cazul clasic de bovarism definit de psihologul Karen Hornex - omul care se mulţumeşte nu cu ceea ce realizează, ci cu ceea ce visează să realizeze. Unul dintre şefii lui vedea în acţiunile dr. Luke Rhinehart simptomele clasice ale schizofreniei: personalităţi multiple, detaşare, exaltare, depresie. De asemenea analizând rezultatele Centrelor aleatorii au constatat apariţia unor fenomene posttraumatice - apatie, lipsă de încredere, lipsă de decizie, depresii maniacale, incapacitate de a stabili raporturi cu ceilalţi, isterie. Spre finalul cărţii punctează clar Dr. Paul Bulber din Oxford Mississippi - " teoria zarurilor distruge societatea".

Care sunt ideile promovate de Luke Rhinehart prin teoria zarurilor?

Afirmă vehement că simţul de a fi cineva este o eroare evolutivă. Noi nu ar trebui să posedăm o singură personalitate, iar Dumnezeul căruia să ne închinăm ar trebui să fie un exclusiv Proteus.

Vede eul permanent ca un copil încuiat într-o cuşcă bine definită, respectând consecvenţa, şabloanele, etichetele. Şabloanele însă aduc cu sine multă nefericire şi psihiatria nu poate să ne scape de această stare. Oricum căutăm să distrugem şabloanele prin călătorii, aventuri, vizionări de filme, dar nu ne dispensăm de eurile noastre învechite în răutăţi. Să remarcăm aici tonul vehement zarathustrian.

Pentru a schimba omul trebuie schimbat publicul în raport cu care el se judecă. Revoluţia apare când schimbăm ceva atât în public, cât şi în noi. Într-o societate plurivalentă cum este cea de azi, personalitatea multiplă ar fi singura care ne-ar putea aduce împlinirea.
Crede că prin zaruri trebuie să primească o şansă eul nostru minoritar de a se manifesta. Că nu vedem lumile din interiorul nostru care aşteaptă să se nască. " Suntem actori capabili să jucăm doar un singur rol"Trebuie să creăm oameni aleatorii, oamenii zarurilor"
Idealul său - Omul total aleatoriu care să-şi poată transforma oră de oră sufletul după propria voie. Să aibă o personalitate multiplă infinită care, la fel ca şi universul, se extinde constant şi să fie limitată cel mult de moarte.

Care e sloganul său?

Vrem eliberarea de securitate, stabilitate şi coerenţă, vrem o comunitate de creatori şi libertate nebunilor! Ne propunem să creăm un individ inconsecvent, nedemn de încredere şi schizoid progresiv.

De ce metoda sa e neplăcută?

Pentru că la orice listă întocmită trebuie să existe din 6 cel puţin o opţiune profund neplăcută, funcţionând asemenea unei rulete ruseşti.

Care sunt absolutizările sale?

Orice elev ajunge la rândul său zar după un interval de iniţiere. Şi crede că acţiunea zarului este divină. La sfârşitul unui capitol îşi afirmă crezul: Zarul este Dumnezeu. Mă rog, dacă şi omul şi Dumnezeu ar fi zaruri care ar mai fi diferenţa dintre ei?

FAQ 2 - subsemnatul

Există oare nişte legi ale zarului?

Întâi de toate m-am simţit contrariat de faptul că trebuie să-mi folosesc cunoştinţele dintr-o mulţime de domenii pentru a destrăma argumentele teoriei personalităţii fluide. Este cu adevărat mai periculoasă decât terorismul sau comunismul şi întruchipează anarhismul extrem prin care se încearcă extinderea omului peşterii la întreaga civilizaţie. Este o teorie a animalului din om, fiinţa noastră fiind înţeleasă doar ca o adunare întâmplătoare de impulsuri. Dacă nebunii sau infractorii nu pot sta în societate, atunci mai bine facem o teorie prin care să-i eliminăm pe toţi din societate. Societatea devine astfel un fel de oraş părăsit şi fascinant, dar cu toţi locuitorii plecaţi să trăiască precum maimuţele în pădure.
De altfel niciodată nu decide zarul, ci o minte care conduce eventual frâiele jocului. Zarul arată doar unu, doi, şase.

Fizica afirmă clar că orice obiect este influenţat de cel puţin 4 forţe: de rotaţie şi de tracţiune, forţa activă şi forţa rezistentă; zarul nu atât de aleatoriu cum îl defineşte autorul, este doar mai greu predictibil.

Matematica crede că un zar respectă anumite probabilităţi şi procente şi, la mii de decizii, aceste proporţii se dovedesc valabile: am constatat din acest punct de vedere că Luke Rhinehart consultă zarurile doar din când în când. Normal ar fi să nu mai privească decât la zaruri, să nu mai ia absolut nicio decizie fără a vedea ce spune zarul.
Psihologia ne lasă să credem că în fiecare decizie există o cantitate de conştient şi una de inconştient.

Să inventariem o suită de formule personificatorii: Zarul are voinţă. Zarul îl pune să facă. Zarul zice. Zarul decide. Zarul este Dumnezeu. Şi totuşi nimic din toate astea. E o mare mistificare lingvistică. În continuare zarul arată doar nişte cifre şi presupune ceva cunoştinţe elementare de matematică pentru a-i înţelege combinaţiile. Când apare cifra unu, nu văd de ce l-aş citi ca o poruncă de mă duce să violez vecina de la parter. Este aici o prelungire suspectă a teoriei aceleia cu măsuţe rotitoare prin care am primi mesaje dintr-o altă lume.

Recunosc aici şi tendinţa lingvistică spre pronunţarea cât mai scurtă, spre folosirea a cât mai puţine cuvinte. De ce nu doar şase cuvinte - care întâmplător sunt şi cifre şi care să însemne ceea ce decid eu într-un anumit context că trebuie să însemne. Dacă însă refuzăm orice convenţie, ajungem la imposibilitatea comunicării. Acceptăm convenţii, clişee, atunci abolim hazardul, cel pe care se bazează teoria psihologului nostru.
De altfel el încearcă să ne convingă că trebuie să arătăm o atitudine antimatematică şi antiştiinţifică, totul în numele unor noi experienţe; desfiinţează siguranţa ori certitudinea, în schimb omagiază improvizaţia, tatonarea, bâlba.

Cu ce seamănă cartea?

Este un roman cu clare inserţii de eseu scris într-un anume tipic apusean. Respectiv după ce autorul găseşte o anume perspectivă - dragostea în literatura lumii, cantitatea de nebunie prezentă în omenire, religiosul ori profanul îşi va dezvolta întreaga carte încercând să ne convingă că studiul său este fundamental şi că atenţia noastră nu trebuie să curgă decât începând de la aspectul ales de el. Aici este vorba de aşa-zis fundamentala teorie a zarurilor, dar care aparţine teoriei mai generale a jocurilor şi vezi în acest sens cartea lui Roger Caillois.

Contradicţii ale personajului

Deşi se declară omul zarurilor, acţionează de cele mai multe ori ca un om logic. În cele mai multe situaţii nu-şi poate aboli voinţa. Mă gândeam că ar fi bine să ne luăm după legile fizicii şi să distingem voinţele omogene de cele neomogene. Primele îşi găsesc echilibrul, centrul de greutate în interiorul corpului, celelalte în exterior, luptă pentru o cauză, se abandonează cuiva, pentru ceva, pentru zar de exemplu. Lupta noastră pentru libertate presupune decizia luată înlăuntrul corpului, voinţa omogenă. Orice decizie influenţată de alţii dezvoltă o voinţă neomogenă, lipsită de suport. Voinţa neomogenă presupune sclavia voluntară.

În mod onest Rhinehart nu ar putea face nicio mişcare şi nici să adopte vreo mască dacă şi-ar supune fiecare decizie momentană sau intermediară zarurilor.

Nu ne poate lămuri până la urmă de ce a consideră că zarurile ar putea fi o terapie ca oricare alta. Poate fi privită şi ca o şarlatanie care prin hazard dă ceva rezultate pozitive cu câţiva pacienţi persuadaţi. Urmăreşte consecvent doar inconsecvenţa. Nici măcar nu ne dăm seama dacă teoria zarurilor este o terapie sau un lifestyle.

Posedă oare o personalitate unică dincolo de pretenţiile personajului de a se multiplica?

De prisos aş putea spune. Se remarcă imediat tendinţa sa spre rău şi spre exploatarea fanteziilor negative. Este contradictoriu cu accente malefice - alege să fie catatonic pentru o oră, dar îşi părăseşte nemotivat şi definitiv soţia şi copiii. Mai mult, explorează abjecţiunea, deviaţiile sexuale, ororile, crima.

Face o confuzie deliberată între deciziile unei întregi vieţi, regulile de conduită în viaţă, cele care ne fac să fim ceea ce suntem şi cele cu caracter provizoriu. Nu e totuna decizia terminării unei facultăţi cu aceea de a iubi o femeie într-o anumită seară.
Vedem de asemenea încă de la începutul cărţii latura contradicţiei - acţionează în ciuda aşteptărilor lumii sau ale sale. Vezi între ideile sale aceea care admira descrierea unei zile obişnuite de către un nebun.

Lupta sa permanentă este cu clişeele sociale ori personale, e un tip demitizant, postmodernist oarecum, minimalist.

Cade însă în libertinaj, viol ori crimă. Şi mai ales nu se îndepărtează în fond de pattern-urile personalităţii originare - în aşa-zisele Centre ale zarurilor sunt experimentate formele de nebunie întâlnite mai des prin ospicii - lubricitatea extremă, mesianismul fără scop, umilirea traumatizantă.

Să vedem ce e cu personalitatea ori decizia?

Cred că personalitatea este o sumă de trasee rectilinii pentru oamenii plictisiţi sau imprevizibile pentru cei care văd viaţa ca o aventură continuă.

Decizia este până la urmă o sumă a deciziilor intermediare. Alegem un set de trăsături convenabile sau neplăcute pe baza căreia ne construim decizia.

Personalitatea multiplă ar fi prin urmare o sumă a personalităţilor intermediare care ar fi la rândul lor o sumă a personalităţilor atomare.

Luke Rhinehart crede că doar personalităţile multiple sunt interesante pe când oamenii cu o singură personalitate sunt declaraţi monotoni. Numai că el declară faţete ale personalităţii drept personalităţi distincte. Confundă rolurile sociale cu personalităţile şi cu eurile. Ridic din umeri. De fapt el nu face posibilă apariţia personalităţii multiple, ci eventual luminează mai multe laturi potenţiale, reprimate.

În ceea ce priveşte ideea de multiplu nu ştiu cum am putea accepta asta pentru asocierea cu o personalitate. Aceasta se formează dintr-o mulţime de decizii, respectiv de răspunsuri la diferitele medii. Nu-ţi poţi schimba personalitatea ajungând să zicem nebun numai fiindcă ţopăi o vreme în văzul lumii. Din nou remarc confuzia voită dintre decizia momentană şi personalitate. Ni se prezintă partea ca întreg, zonele reprimate, inconştiente ca izvor de numeroase personalităţi, ca punct de generare al unei cosmopersonalităţi.

Cine e omul zar?

Un actor care nu se poate adapta propriului sine. De aceea îşi schimbă în permanenţă rolurile. Luke Rhinehart descoperă vechea teorie a rolurilor sociale şi ideea că lumea este un teatru în care ne aflăm deopotrivă ca actori şi spectatori. Lumea artistică cred că ar rămâne indiferentă ideilor unei asemenea cărţi.

Originea unei asemenea teorii

Îmi pare că ar exista o sursă originară dublă. Una de tip oriental, una de tip artistic. În articolul " România şi cultura europeană" Tudor Vianu delimita două tipuri de culturi: orientală şi occidentală. Prima acceptă întâmplările într-un mod fatalist, suntem conduşi de voinţa zeilor, cealaltă are o concepţie activă, crede că omul poate stăpâni prin legi natura. Într-o parte omul e copleşit de natură, de imprevizibil, de o voinţă de dincolo, incontrolabilă, poate de zar, în timp ce occidentalul este un om aflat la cârma evenimentelor lumii, făuritorul propriului destin. Artistică pentru că se bazează pe ideea că sufletul prin lipsa sa de formă sau prin polimorfismul său imprimă această caracteristică şi personalităţii. Dar a fi lipsit de formă nu înseamnă automat a fi multiplu şi în acelaşi timp unitate. Autorul a evitat astfel de dileme. Pe el îl interesau performanţele sale sexuale!

Ce consecinţe are asupra cititorului?

E o carte care sminteşte foarte uşor pe cei care nu au un sistem clar de valori. Este foarte tentant să te laşi în voia altcuiva sau a altceva. Cine ascultă de altul - şi asta e legea de funcţionare de bază a comportării prin zaruri - este sclav. Hm, mi-aduc aminte de vremea comunistă când se justificau acţiunile rele prin faptul că aşa a decis Partidul, o entitate fără chip, inumană. Ce le-ar fi surâs dictatorilor teoria asta?

Acţiunile lui Luke Rhinehart se dovedesc părţi ale unei utopii care pot funcţiona pentru o vreme la nivel individual, dar la nivel social duc automat la eşecuri oribile. Dacă un preşedinte american ar da la zaruri punând printre alte opţiuni neplăcute şi explozia a vreo 30 de bombe atomice deasupra Europei. Ce interesantă ar fi justificarea sa: aşa a ieşit la zar!

Rezervele mele

De parcă n-aş fi avut destule în rândurile de înainte. N-am înţeles de ce sunt atâtea pagini dedicate sexului. Sunt de obicei descripţii plate, cu combinaţii şi pătrunderi, cu extaze banale care te fac să ridici din umeri. De ce ar fi esenţiale aceste scene carnale şi nu alte acţiuni pentru ilustrarea teoriei zarurilor? Sau e de fapt doar o formă grosolană folosită de altfel azi de mulţi comercianţi de a-şi vinde marfa discutabilă. De altfel şi la centrele acelea venea nimfomane şi pârliţi, drogaţi şi dereglaţi mintal, dar mai ales atrăgea ideea de sex în grup, aleatoriu. Sufletele explodate în atomi cereau relaţii atomice întâmplătoare.

Sentimentele sunt desfiinţate, sensurile pot sau nu să fie în funcţie de ceea ce decide zarul. Dacă s-ar practica la şcoală o asemenea teorie, i s-ar vedea imediat caracterul haotic. Dacă profesorului i-ar ieşi la zar să dea la toată clasa nota doi? Sau elevilor sa-i tragă o bătaie bună profesorului!

Pe acest personaj îl interesează doar explorarea pegrei umane, nu cât de etice sunt acţiunile sale; o gândire ca a sa duce la criminali fără remuşcări, lipsiţi de suflet, cum li se spune "oamenilor diabolici". De altfel e o carte care justifică acţiunile malefice ale ciocoilor noi ai lumii. Oare cât de indignat putea veni un est-european când întâlnea astfel de diceman? Ä‚ia crăpau prin închisorile comuniste aşteptând un semn cât de mic din partea liberalului Occident şi ăştia în schimb jucau babaroase şi se revoluţionau sexual. Îşi descopereau dosul şi aveau grijă să-l arate şi est-europenilor.

Sunt o mulţime de versuri proaste dedicate zarului în această carte. A experimenta personalitatea unui poet nu îţi aduce automat şi harul. O carieră se construieşte prin muncă, nu numai prin imitaţie. Putem să facem pe Shakespeare dar nu putem fi Shakespeare. Eugen Lovinescu ori Titu Maiorescu ar dispreţui imediat teoria maimuţărelii şi ar trimite autorul cărţii la şcoală.

Într-un cuvânt, este forţată nota. Atâta timp cât intrase la început într-o criză de conştiinţă, se afla într-o fază semiconştientă de înţelegere a sinelui. În momentul în care se decide că răspunsul la toate frământările sale este zarul devine un atacant înverşunat al tuturor celorlalte căi de abordare ale sinelui. Promotor al propriei soluţii de cazinou încearcă să ne convingă că toate celelalte acţiuni ale noastre sunt hazardate, că trăim de fapt într-un fel de Panta Rhei psihologică. Omite să ne mai spună cine ia deciziile când trânteşte liste pentru zaruri. Cine e adevăratul Rhinehart? Cel care propune opţiuni sau cel care dă cu zarul? Şi dacă alegem să dăm cu zarul pentru a sparge această dilemă - creând printre altele şi paradox - nu cumva complicăm şi mai mult povestea în loc să dăm un răspuns ferm?
Tipul acesta n-a făcut prin Centrele sale decât să inventeze Câteva Disneyland pentru adulţi. Noi case cu felinar roşu. Acţiunile sale sunt aleatorii şi deseori stupide. E doar un om ce şi-a pierdut voluntar busola şi nu mai are nicio ţintă. Se lasă în voia valurilor. Ţinta lui e înspre nicăieri şi către nimeni. Remarc şi faptul că o astfel de teorie este o extensie a teoriei absurdului, la modă în Europa anilor "™60. Şi care continuă la câteva zeci de ani ideea dadaistă a operei făcută conform hazardului. De fapt este o translare a teoriilor avangardiste în psihologie. Nimic mai mult.

Ceva de genu"™

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea