Morţii vii

Autor: David Bolchover
Rating:
Editura: Codecs
Traducător : Ion Vişoiu
Anul apariţiei: 2006
197 pagini
necartonată
ISBN: 973-8060-82-6

Sclavii plictisiţi

Motto: „Lăsaţi-vă intelectul, personalitatea şi imaginaţia la uşă şi, în schimb, lumea corportatistă va avea grijă de voi, cu condiţia să staţi cuminţi în banca voastră.” (Corinne Maier)

David Bolchover este un englez care n-a prea fost pus la muncă - după propria mărturisire, a beneficiat vreo unsprezece luni de un salariu dolofan fără ca măcar să treacă pe la serviciu. Într-un final, a fost concediat - fără vreo legătură aparentă cu lipsa lui de activitate – plătindu-i-se şi o sumă compensatorie.… Neplăcându-i situaţia şi având suficient umor, s-a apucat de scris Morţii vii - Rupţi de lume, duşi dintre noi: crudul adevăr despre viaţa de birou.

Cine sunt morţii vii? O specie de oameni pe care noi, românii, s-ar putea să nu o înţelegem din prima (eu, unul am avut dificultăţi destul de mari), obişnuiţi cum suntem cu imaginea unei multinaţionale în care totul şi toate (de la big boss până la femeia de serviciu şi automatul de cafea) duduie de muncă pentru propăşirea în numele progresului, imaginii companiei, teambuilding-urilor şi bugetului şefului. Adică cei pe care splendida limbă română îi numeşte ca fiind „tăietori de frunză la câini” sau, mai recent, „frecători de mentă”*. Care – şi aici e una din mizele tari ale cărţii lui Bolchover – sunt mulţi. Foarte mulţi. Şi asta o dovedesc statisticile, din care spicuim două dintre cele mai interesante :

- Un studiu făcut de Websense în anul 2002 (al cărui scop era estimarea pagubelor suferite de economia SUA din cauza unei medii de 1,5 ore petrecute pe Internet săptămânal! în alte scopuri decât cele de serviciu de către angajaţii americani) ajunge la concluzia că pierderile ating suma de … 85 de miliarde dolari. (Şi asta în condiţiile în care ora şi jumătate petrecută pe net de către angajaţi este, să admitem, visul nerealizabil al oricărui manager serios).

- Dar nu numai internetul face ravagii în corporaţii. Bolchover se grăbeşte să menţioneze o altă cauză a lipsei de productivitate – alcoolul: „Conform unui studiu efectuat în 2004 de agenţia de plasare a forţei de muncă Reed, mahmureala costă economia Marii Britanii 2,8 miliarde de lire sterline pe an (bugetul britanic pentru asistenţa internaţională pe 2004 a fost de 3,8 miliarde lire, iar suma rezervată pentru războaiele din Irak şi Afganistan a fost de 4,4 miliarde lire).” Etc. Etc. Şi multe alte motive şi modalităţi de a nu face nimic.

Trebuie spus că, evident, realitatea e probabil încă şi mai tristă de atât, ţinând cont că Bolchover nu a analizat decât situaţia din SUA şi Marea Britanie…

Însă, dincolo de statisticile cu care autorul ne inundă, cartea transmite un alt mesaj, foarte dureros. Anume că, atunci când se pierde scara umană a întreprinderii, când angajaţii ajung să nu se cunoască, raporturile dintre ei fiind de natură strict profesională, din acest moment începe minciuna, impostura, aflarea în treabă, ca semne ale unui rău mult mai profund – absenţa. Şi odată cu absenţa apare ceea ce Bolchover denumeşte „difuzarea responsabilităţii”. Nimeni nu are sentimentul că munceşte pentru un bine comun. „Nu există om pe patul de moarte care să-şi dorească să fi petrecut mai mult timp la birou”.

Munceşti nu pentru a obţine satisfacţia muncii tale, ci doar nişte bani cu care să-ţi procuri tu anumite satisfacţii. Spre exemplu, câţi funcţionari ai aparatului de stat românesc am văzut făcându-şi datoria cu dăruire? Cred că unul la mie e o estimare potrivită. Şi asta pentru că distanţa dintre funcţionar şi scopul muncii lui e atât de mare, fără o motivaţie serioasă, de natură interioară, efortul pur şi simplu nu-şi are rostul… Distanţa dintre tine şi realitatea muncii tale instituie ficţiunea muncii – şi de aici răsare principiul implacabil al lui „fă-te că lucrezi!”, după care se ghidează orice hârţogar şi plimbător de virgule. La fel, explică Bolchover, se întâmplă şi în companiile cu număr mare şi foarte mare de angajaţi:

„Oare îşi poate cineva imagina în mod serios că oamenii sar din pat dimineaţa doar fiindcă vor să contribuie la propăşirea brand-ului Shell sau Unilever?”

„Munca într-o mare corporaţie e ca o maşină de spălat gigantică, care se învârte pe loc şi nu ajunge nicăieri”. (Corinne Maier)

Ceea ce nu se poate, desigur, întâmpla, atunci când ai pornit o afacere cu încă doi amici, în care fiecare dintre voi e, pe rând sau simultan, şofer, secretară şi director de PR. Aici iei contact cu munca în mod direct, fără intermediul a doi subordonaţi care-ţi prezintă bilanţuri nerealiste, dar meşteşugite măiastru în Powerpoint. Aici „performanţele sunt la vedere”. Şi, mai mult, aici te bucuri direct de rodul muncii tale. O mică editură sau o cofetărie, un atelier sau un service de cartier îţi oferă în mod sigur satisfacţii mai mari decât irosirea zilnică de la birou pe care o numim generic „muncă”.

Gallup (2003): „80% dintre persoanele active britanice nu simt nici un angajament pentru slujbele lor, majoritatea dând vina pe şefii lor pentru acest nivel coborât de motivare”.

„67% din angajaţii cu vârste între 18 şi 35 ani din Marea Britanie sunt «nefericiţi din cauza muncii lor»” (anchetă realizată în 2003 de agenţia de comunicare Fish Can Sing)

Spuneam adineauri de insituirea unei absenţe în procesul muncii. Una din consecinţele cele mai tragice ale acesteai este distrugerea comunicării. Într-un mediu ne-firesc, oamenii absenţi nu pot vorbi cu adevărat. Opt ore, zece ore, paisprezece ore pe zi, oamenii se prefac că vorbesc. Unei false relaţii umane nu îi poate corespunde decât o falsă comunicare. Şi atunci ia naştere jargonul - „limbaj al creării şi dezasamblării de imagini, nu al onestităţii sau al transparenţei”, care, pe lângă faptul că maschează şi întreţine iluzia comunicării, funcţionează şi ca factor de menţinere al statu quo-ului. Nimic nu se poate schimba în bine într-o companie în care oamenii nu spun lucrurilor pe nume, şi nu vor să supere, diplomatic, pe nimeni, pentru a-şi menţine funcţia.

Falsitatea aiuritoare a jargonului este dublată de falsitatea comportamentului. Cu cât compania este mai mare, cu atât un procent îngrijorător din colectiv se va preface că munceşte. Cu cât compania este mai mare, cu atât va fi mai rigidă – şi de aici o evidentă lipsă de reacţie în faţa provocărilor realităţii. Când indiciile care pot anunţa situaţii nefavorabile trebuie să fie trecute prin trei departamente, până când vor ajunge ambalate sub formă de raport la şeful şefilor, probabil prins la rândul lui în urgenţa spectaculoasă a unui joc de Solitaire, e clar că munca a milioane de oameni stă pe o fâşie de gheaţă foarte subţire (iar când gheaţa se sparge, numim acest fenomen “faliment” sau, câteodată, “criză economică”).

Un singur minus major în cartea lui Bolchover, anume că lasă permanent senzaţia că această critică a capitalismului corporat pentru a o înlocui cu … un capitalism semi-corporat : „ne trebuie manageri”. Dacă prin manageri, autorul înţelege tot nişte tehnocraţi, dar mai mici, samsari ai “noii” lumi, prefer să rămân numai cu diagnosticul pe care îl oferă Morţii vii, nu şi cu soluţia. Soluţie care, după câte se pare, e foarte pe-aproape…

*Rog a se remarca sugestia botanică din ambele sintagme, o dovadă în plus că familia vegetalelor nu se rezumă doar la ferigi, frezii, cartofi şi arţari, ci include şi categoria mult mai ambiguă a unor plante de birou, purtătoare de ecuson şi funcţii simandicoase de provenienţă anglo-americană.

Scrisă de Silviu Man