Autor: J.M. Coetzee
Rating:

Aparţinând unei comunităţi care susţine că ne ocroteşte, închidem ochii când se fac nedreptăţi în numele nostru şi ne absolvim de orice vină mulţumindu-ne a ne considera prea mici şi prea singuri pentru a putea lupta împotriva unui mecanism complex.
Idea propriei morţi este cuibarită în sufletul fiecăruia dintre noi. Cele mai intense momente din viaţă le experimentăm atunci când moartea planează într-un mod real asupra noastră şi aripa ei întunecată ameninţă să ne îmbrăţişeze.

Dacă Coetzee ar fi scris un roman doar despre prima idee, ar fi obţinut un roman politic puternic, scandalos, care ar fi ridicat multe semne de întrebare şi ar fi înverşunat mulţi oameni.
Dacă ar fi scris un roman doar despre a doua temă, ar fi scris un roman profund şi ar fi reuşit să facă cititorul conştient de cele mai ascunse temeri ale sale.
Dar Coetzee a ales să scrie un roman în care să amestece ambele teme, obţinând unul dintre cele mai răvăşitoare romane pe care le-am citit vreodată.

Plasat în era Apartheid-ului sud-african, Age of Iron este povestea ultimelor zile ale profesoarei de limbi clasice, Elizabeth Curren, diagnosticată cu cancer. Romanul este scris sub forma unei lungi scrisori adresate fiicei ei, în care îi povesteşte cum corpul i-a devenit propriul dusman, cum pe veranda casei sale şi-a facut culcuş un om al străzii cu câinele său, cum Florence - menajera ei - i-a adus în casă doi băieţi urmăriţi de autorităţi, cum a privit în ochii sticloşi ai unui baiat de 15 ani ucis cu brutalitate.

Romanul epistolar are calitatea de a-şi implica cititorul şi de a-l face părtaş la existenţa intimă a naratorului. Astfel, cititorii acestui roman reuşesc sa fie martorii tăcuţi şi neputincioşi ai luptei unei femei cu o boală necruţătoare şi cu un sistem violent şi nedrept.

Magistratul, personajul principal din Aşteptându-i pe barbari, spunea că martorii nedreptăţilor sunt condamnaţi să trăiasca cu ruşinea înfăptuirii lor. Elizabeth este un martor orb: ea şi-a trăit întreaga viaţa în mijlocul acestor violenţe şi a refuzat să le vadă. Chiar şi atunci când doi copii se refugiază în casa ei ea este incapabilă să înţeleagă violenţa ce o înconjoară. Ba mai mult, refuză cu înverşunare să vadă dincolo de pereţii casei ei comode şi e gata să-i alunge pe copii, doar pentru a-şi păstra ea echilibrul precar şi doar pentru a se putea amăgi în continuare că răul de fapt nu există.

Alternând între un plan personal şi general, Elizabeth rememorează şi experienţa sa ca mamă. Scrisoarea adresată fiicei care a fugit chiar din lumea violentă pe care ea nu vrea să o recunoască, este încărcată cu dragoste şi reproş. Deşi iubirea faţă de fiică este evidentă şi umple paginile romanului de emoţie, mama nu reuşeşte sa ierte plecarea copilului de lângă ea.
Însăşi existenţa scrisorii ridică semne de întrebare asupra dorinţei de răzbunare a mamei părăsite: refuză să-şi anunţe fiica de boala de care suferă şi totuşi o acuză că nu a fost lângă ea în ultimele clipe.
Ceea ce uimeşte cel mai mult este capacitatea lui Coetzee de a scrie din perspectiva unei femei şi de a surprinde puternica legatură dintre mamă şi fiică, cât şi experienţa maternităţii în viaţa unei femei.

În loc de concluzie propun să ne gândim la două dintre problemele ridicate de Coetzee în romanele sale alegorice despre violenţă şi totalitarism:

1. Să ne gândim ce responsabilitate are fiecare dintre cetăţenii unui stat faţă de crimele realizate de guvernul său. Acceptăm tăcuţi atrocităţile pentru că acelaşi guvern ne oferă nouă protecţie sau încercăm să reacţionăm în faţa nedreptăţii?
2. Şi să ne gândim ce viitor are o naţiune care îşi creşte copiii, noua generaţie, cu brutalitate şi înconjuraţi de violenţă? Este o generaţie "de fier" un răspuns potrivit împotriva unei lumi nedrepte? Se poate păstra evoluţia istorică similară şi există şansa să se evolueze spre alte ere mai blânde?

Scrisă de Ana-Maria Petriţan