Autor: Amy Tan
Rating:

Dacă ar fi să vorbim despre mamele noastre, ce am putea spune dincolo de faptul că ne sunt mame? Ce şi cât ştim din viaţa lor dincolo de noi, cât de bine le cunoaştem gândurile, grijile şi temerile care nu au strictă legătură cu noi?

Dacă în acest moment cineva ne-ar cere să le povestim despre mama noastră, câţi dintre noi pot să-i spună povestea dinaintea sau în afara grijii constante faţă de noi?

Amy Tan încearcă prin Clubul Norocoaselor să răspundă la aceste întrebări, aşa cum mărturiseşte încă din motto-ul romanului: "Pentru mama mea şi în memoria mamei mele. M-ai întrebat odată ce anume îmi voi aminti. Toate acestea şi multe altele". Dar încercarea de a găsi răspunsuri nu se mărgineşte la o relaţie singulară mamă-fiică, ci se extinde asupra a patru cazuri, romanul explorând de fapt viaţa a opt femei.

Autoarea porneşte pe un drum de două ori periculos. În primul rând, se aventurează să vorbească despre impactul cultural al vechiilor tradiţii orientale cu societatea americană dominată de principiul melting pot-ului lipsit de sensibilitatea faţă de strămoşi, iar în al doilea rând porneşte pe şi mai alunecosul drum al explorării relaţiilor şi legăturilor dintre mame şi fiice.
Purtând în suflet un uriaş bagaj de tradiţii, superstiţii şi istorie, mamele din Clubul Norocoaselor sunt femeile puternice şi tenace care sunt capabile de orice sacrificiu pentru a le asigura fiicelor lor o viaţă mai bună, lipsită de îngrădiri şi de umilinţă. Din păcate, fiecare dintre ele este nevoită să constate că ceea ce spera să obţină nu se aseamănă nici pe departe cu realitatea, iar fiicele lor şi-au croit un drum independent şi complet străin faţă de tradiţia strămoşilor.

Atunci când fiica înghite "mai multă Coca-Cola decât umilinţa", sacrificiul nu mai are nicio valoare. Mama care a renunţat la tot pentru visul american ("în toţi aceşti ani, am ţinut gura închisă pentru că dorinţele-mi egoiste să nu scape afară") nu poate decât să stea pe margine şi să observe cum "fiica mea nu mă mai vede. Vede doar o listă cu lucrurile pe care trebuie să le cumpere, carnetul cu cecuri tot mai subţire, scrumiera aşezată strâmb pe o masă dreaptă."

Fiicele Clubului Norocoaselor sunt personaje construite cu o asemenea precizie şi atenţie pentru detalii, încât mi se pare aproape imposibil ca orice cititor să nu se identifice cu ele. Fiecare dintre cele 16 povestiri care formează romanul sunt paşi către afirmarea independenţei şi redescoperirea legăturilor dintre mamă şi fiică. Fiecare dintre ele îşi renegă şi îşi redescoperă legăturile cu tradiţia. Iar atunci când se vor fi instrăinat suficient de mult de propriul trecut, vor avea puterea să descopere prezentul înduieşător: "Dar în scurta clipă în care am privit dincolo de bariere, am văzut într-un final ce se afla cu adevărat acolo: o femeie bătrână, cu o tigaie în loc de scut, cu o andrea în loc de sabie, devenind puţin iritată în vreme ce aştepta răbdătoare ca fiica ei să o invite înăuntru".

Absenţa personajelor masculine (ele sunt doar slab creionate, cu rol de suport) ne poate determina să ne formăm percepţia eronată că acest roman este ţintit mai ales către publicul feminim. Totodată, analiza conflictului dintre generaţii şi culturi nu este unul închistat doar în cea specific orientală, ci el poate fi cu uşurinţă extrapolat la orice caz, având o specificitate foarte largă.

Clubul Norocoaselor este un roman de excepţie. Amy Tan scrie cu uşurinţă şi obiectivitate, se joacă cu lejeritate cu simboluri puternice şi nu se fereşte de subiecte spinoase pe care le tratează cu un umor delicat.

Scrisă de Ana-Maria Petriţan