Autor: Laura Esquivel
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Am mai vorbit acum ceva timp despre marea scriitoare mexicană, când am făcut recenzia celui mai celebru roman al său - Ca apa pentru ciocolată. Vraja în care m-a prins atunci Esquivel face ca dorinţa de a citi şi alte romane scrise de ea să fie o urmare logică.

La fel de iute ca dorinţa este penultimul său roman, publicat în 2001, un volum autobiografic, senzual şi mistic. Cartea este închinată tatălui autoarei, un telegrafist din Mexic, relaţiei dintre părinţii ei şi a legăturii speciale dintre tată şi fiică.

Jubilo, copilul maiaş al bucuriei

Jubilo, eroul romanului, este un copil al veseliei şi al iubirii. El vine pe lume râzând şi este înzestrat cu deosebita putere de a înţelege ceea ce oamenii spun, dincolo de cuvintele ce le rostesc.

Liantul dintre bunica maiaşă şi mama mexicană, Jubilo este copilul ce uneşte două lumi şi le împacă prin iubire şi înţelepciune.

Debutul romanului este încărcat de realism mistic, trăsătură ce caracterizează stilul lui Esquivel şi în Ca apa pentru ciocolată. Prin moştenirea sa maiaşă, Jubilo ne ajută să întrezărim magia culturală a strămoşilor săi şi ne incită curiozitatea asupra calendarului maiaş. Din păcate Esquivel renunţă cu uşurinţă la acest aspect şi pe parcursul romanului nu mai revine deloc la tematica abordată la început.

Punctul de referinţă al romanului, Jubilo, este un personaj unic prin darul său, prin capacitatea lui de a auzi şi asculta, prin puterea de a înţelege magnetismul pământului şi forţa solară. Combinând moştenirea a două lumi, maiaşă şi mexicană, Jubilo este aşadar copilul minune, fructul cel mai de soi, hibridul care va purta în lume mesajul de iubire.

Jubilo, tânărul bărbat îndrăgostit

Pentru Laura Esquivel iubirea este forţa cosmică ce duce până la combustia personajelor. Iubirea este magie şi astfel nimic din ceea ce simte un îndrăgostit nu poate fi considerat minciună. Tocmai de aceea nu ne miră când Jubilo anticipează întâlnirea iubirii prin sentimentul respingerii magnetice a sudului şi nordului.

Îndrăgostit şi iubit de frumoasa Lucha, fiica unei bogate familii mexicane, Jubilo porneşte în viaţă subjucat de iubire şi mistuit de o sexualitate devoratoare. Căsnicia celor doi dezvăluie o relaţie specială, foarte pasională şi senzuală care pare să înfrângă toate greutăţile doar prin forţa atracţiei fizice a celor doi îndrăgostiţi.

Dar chiar dacă Jubilo îşi petrece viaţa interpretând celor din jurul său mesajele pe care doar el le poate auzi, răstălmăcind vorbele, având curajul să rostească cuvintele de nerostit, se dovedeşte incapabil să comunice cu persoana adorată.

Diferenţele fundamentale dintre cei doi - idealismul lui Jubilo şi materialismul Luchei - sunt agravate de lipsa de comunicare până la punctul autodistrugerii. Eşecul lui Jubilo, surzenia lui, este aşadar cu atât mai dramatică cu cât el este un simbol al comunicării.

Jubilo tatăl

Romanul este dedicat tatălui. Celui care este acum, bătrân bolnav şi orb, dependent în totalitate de fiica sa. Vocea fiicei, naratorul, este cea care însufleţeşte personajul şi îi dă coloratura prin puterea iubirii ce o simte pentru tatăl său. Întregul roman este sub imperiul pierderii - al iubirii, al copilului, al tatălui. Nimic nu opreşte destrămarea şi nimic nu o poate întârzia. Dar fatalismul nu este unul de natură pesimistă ci este unul al acţiunii.

Comunicarea (prin metafora telegrafului) este cea care îi leagă din nou, le dă puterea să îşi exprime sentimentele. Durerea îi învaţă să asculte, să audă ceea ce se petrece în jurul lor, să înţeleagă. Iubirea este cea care le oferă răspunsuri.

Scrisă de Ana Maria Petriţan