Autor: Ion Manolescu
Rating:

La aproape doi ani după ce am citit Derapaj, mă văd nevoit să mă întorc la el şi să încerc să lămuresc câteva lucruri. La momentul respectiv mi s-a părut că ar fi amuzant să scriu o recenzie la fel de lungă şi impenetrabilă ca romanul în sine, ceea ce cred că a fost o greşeală în final. De această dată am ales doar câteva fragmente mai importante din recenzia mea veche şi am fost surprins să văd cât de multă dreptate am avut în acel moment.

Este greu de imaginat că un roman atât de plin de giumbuşlucuri narative este de fapt un discurs despre societatea modernă.  După cum spune şi autorul într-un interviu din Jurnalul Naţional (17 Februarie 2007): "Cititorul de azi nu mai trăieste ca în "™70-"™80. Îl putem vedea pe stradă: cetăţeanul cu iPOD-ul la urechi, cu bluetooth, branşat. Să-i dam romanul pe care îl merită!". Tot el spune că, după ce a scos cartea, lumea care-l cunoştea a început să-l evite pe stradă. Presupun că morala este că oamenii nu vor întotdeauna să primească ce merită.

Personajul principal din Derapaj este Alexandru Robe, profesor la Facultatea de Litere, iar romanul este construit pe două planuri majore. În planul "real" Alexandru Robe îşi aminteşte de copilăria sa în comunism, predă o istorie literară alterată (în care Camil Petrescu era de fapt femeie, sau Creangă era un Eminescu bărbos) la facultate, urmăreşte documentare despre accidente aviatice şi spionează prin calculatoarele oamenilor.

În planul "virtual" Economiştii Minţii fură şi vând amintirile oamenilor, Camil Petrescu găseşte un nanocomputer şi totul devine o conspiraţie globală care pune la îndoială realitatea în sine.

Cele două planuri derapează şi se ciocnesc între ele, până când metalul contorsionat ajunge să-ţi zâmbească înapoi şi nu mai ştii care direcţie e în sus. Economiştii vor încerca să-l facă pe Robe să-şi uite propriul trecut şi chiar să-l elimine de tot, pentru că bunicul lui" în fine, e o poveste fabulos de încâlcită care reflectă atât de mult asupra sa încât se prăbuşeşte sub propria greutate. Cartea a fost comparată cu Codul lui Da Vinci, pentru felul în care se desfăşoară munca detectivistică. Se fac nişte legături între tablouri, istorie, statui şi la un moment dat apare chiar teoria textualitatii ergodice (cautaţi pe internet).

Personajul pricipal face eforturi mari să-ţi devină cât mai antipatic încă de la început. Copilul crescut în comunism devine un om pierdut, fără direcţie, ca un avion care zboară la întâmplare în ceaţă. Accidentul este inevitabil. Ura nu are către ce să fie direcţionată şi răbufneşte pe unde poate.

"Dacia 1100 s-a îndepărat de curte, apoi de gardul dărîmat, de stradă, de soarele secţionând jumătate din acoperiş. Călătoresc şi astăzi pe bancheta din spate, strivit de valizele şi tablourile bunicilor, urlînd de groaza şi ura şi răzbunarea pe care, din acel moment, le-am jurat-o celor de dincolo de geam. Şi vouă, adică."

Povestea de dragoste dintre Alexandru şi fabuloasa Maria este remarcabilă, şi adesea ia faţa aiurelilor detectivistice. Este o poveste de dragoste modernă, disfuncţională, fără finalitate. Sub faţada perfectă se ascund probleme imense. Aduceţi-vă aminte de discursul Mariei (p. 313): "Şi eu care credeam că problemele ni le facem noi. Indiferenţa, neatenţia, lipsa de afecţiune. Tăcerile. Felul în care ne ignorăm zilnic, minţindu-ne că ne e bine, că mergem înainte liniştiţi, ca un cuplu voios şi fericit. Eu la galerie, tu la facultate. Seara sub plapumă, fiecare cu somnul lui. Nici măcar nu ne mai culcăm la aceeaşi oră."

Partea mea favortită din roman se găseşte la pagina 38 şi descrie Facultatea de Litere:

"An de an, studenţii năvăleau în cavoul ăsta gigantic de cărămidă şi tablă, eşuat în Piaţa Universităţii. Se împingeau în uşile batante, înguste, făcute parcă special pentru a te împiedica să intri (una dintre ele fusese imobilizată cu sfoară, pe dinauntru) ["] Mecanismul funcţiona impecabil: la capătul celor patru ani de "studiu", scoteam pe bandă rulantă vreo 200 de absolvenţi sastisiţi şi plafonaţi, îndopaţi cu nişte cursuri de pe vremea lui Chivu Stoica ["] Scăpaţi din facultate, discipolii erau numiţi profesori în licee, unde îi pregăteau pe elevii care, luînd admiterea, ne deveneau studenţi, treceau prin acelaşi ritual şi sfîrşeau prin a ne repovesti, cu-aplomb şi candoare, propriile noastre bazaconii."

Astăzi nu sunt foarte sigur care este scopul final al romanului. Am spus că este un discurs moral, deşi autorul a declarat că nu doreşte să moralizeze, într-un interviu din Cotidianul: "Nu am luptat cu sistemul. E latura noastra timida si intelectuala, de oameni care-si fac meseria pe patratelul lor. ["] In 21 decembrie am fost la Piata Romana si am plecat inainte de incercuirea de acolo. Nu regret ca n-am ajuns ca Patapievici si ca Iaru la Jilava. Pentru ce au suferit ei? Pentru cine? Sint foarte mindru ca am scapat."

Literatura, cultura internetului, benzile desenate, profesoratul şi comunismul în toată aberaţia lui se reunesc între două coperţi cartonate. Rezultatul poate fi doar un derapaj de necontrolat, care în ciuda aparenţelor nu scapă niciodată de sub control.

Cristi Mitran
28.10.2008

Mai jos urmează recenzia mea originală. O vreme am vrut s-o şterg de tot, pentru că mi-a fost teamă ca ar putea s-o citească Ion Manolescu (chiar dacă nu mai studiam de ceva vreme la acea facultate), dar m-am gândit că a făcut-o deja. Am rezumat părţile interesante mai sus acum, aşa că textul original nu mai este decât o glumă dubioasă.

--
Cred că toată lumea are deja o părere despre Derapajul lui Ion Manolescu, chiar şi cei care nu au citit romanul. Este o operă remarcabilă, care captează esenţa României în tranziţie, sechelele comunismului şi paranoia omului modern. O face într-un mod brutal, neîngrădit, dificil de urmărit şi greu de digerat.

Nu e atât de bună pe cât spun unii, nici atât de proastă pe cât spun alţii. Depinde cât de adânc eşti dispui să o analizezi.

Aşa o carte merită o recenzie mai specială, deci dacă nu sunteţi dispuşi să citiţi un pic mai mult, sau sunteţi alergici la personalitate, cele două paragrafe de mai sus sunt destul pentru a vă face o părere despre carte.

***

Ion Manolescu este lector doctor la Catedra de Literatură Română a Facultăţii de Litere, unde întâmplător studiază şi subsemnatul. Semestrul trecut a predat un curs de tehnică a lecturii, care se numără printre cele mai bune experienţe academice prin care am trecut.

Câţi profesori vorbesc despre Gibson, Stephenson sau Pynchon la curs? Câţi aduc benzi desenate şi explică construcţia lor? Câţi profesori pot sa trezească o sală de curs adormită? Foarte puţini, şi de aceea facultatea are noroc să-l aibă pe Ion Manolescu.

Ţin minte că la un moment dat, în timpul unui curs, Manolescu explica ceva, şi la un moment dat spune (chiar nu mai ştiu exact contextul): "Şi trece tancul peste aia!", la care o colegă adormită sare în sus şi se uită speriată în jur.
La ultimul curs a adus nişte benzi desenate: un Batman, una românească, şi un număr din celebrul Pif la care tot face referinţe în roman, deşi nu era acela în care Vitalian Robe îl doboară pe Baronul Roşu.

La unul din primele cursuri a menţionat că i se publică un roman la Polirom. Mi-am făcut o notiţă mentală, pe care am pierdut-o vreo cinci luni până când l-am văzut pe la TVR1, vorbind despre roman. Prima ediţie se vânduse ca pâinea caldă, lucru atipic pentru un hardcover de 650 de pagini.

A doua zi am intrat în prima librărie care mi-a ieşit în drum, sperând să găsesc cartea. Aveau un teanc întreg, spre norocul meu. Când m-am dus cu cartea la facultate, în cinci minute aveam deja trei persoane care o vroiau după ce aveam s-o termin. Dintr-un motiv straniu lumea vrea să citească Derapaj.

Asta se întâmplă pentru că este exact genul de roman care lipsea literaturii române. După cum spune şi autorul într-un interviu din Jurnalul Naţional (17 Februarie 2007): "Cititorul de azi nu mai trăieste ca în "™70-"™80. Îl putem vedea pe stradă: cetăţeanul cu iPOD-ul la urechi, cu bluetooth, branşat. Să-i dam romanul pe care îl merită!"

***

Luminiţa Marcu spune în prefaţa romanului că "Ion Manolescu scrie impecabil", ceea ce nu este chiar adevărat. Din punct de vedere stilistic romanul este foarte bine executat, are un stil consistent, sigur, bine finisat. La prima vedere dialogurile pot să pară răsuflate, cu glume proaste şi expresii care n-ar avea ce să caute în literatură. Este Derapaj literatură? Cu siguranţă.

Ion Manolescu se mişcă natural pe terenul prozei, ca un fotbalist de meserie. Trece mingea printre picioare până când nu o mai vezi, o trimite direct în poartă, şi apoi se duce să ridiculizeze galeria adversă, ca Nicolae "Gâscanul" Dobrin la un meci împotriva Stelei, unde taică-miu se întâmpla să fie în galerie.

Are totuşi nişte ticuri verbale pe care le capeţi citind cărţi în engleză, şi de care nu mai ai cum să scapi. Dar în cele din urmă presupun că ăsta e un sacrificiu în numele unui scop măreţ.

***

Personajul principal din Derapaj este Alexandru Robe, profesor la Facultatea de Litere. Oricine nu a chiulit de la orele de română ca să joace fotbal ştie că autorul şi naratorul sunt două concepte complet diferite, deci romanul este în cel mai bun caz autoficţional, în nici un caz autobiografic.

Totuşi sunt similaritudini între personajul din carte şi autor, după cum spune şi Manolescu în interviul din Jurnalul Naţional, citat mai sus: "La fel ca personajul din roman, joc fotbal si merg pe munte...". Tot el spune că după ce a scos cartea lumea care-l cunoştea a început să-l evite pe stradă.

Partea mea favortită din roman se găseşte la pagina 38, şi descrie Facultatea de Litere:
"An de an, studenţii năvăleau în cavoul ăsta gigantic de cărămidă şi tablă, eşuat în Piaţa Universităţii. Se împingeau în uşile batante, înguste, făcute parcă special pentru a te împiedica să intri (una dintre ele fusese imobilizată cu sfoară, pe dinauntru) [...] Mecanismul funcţiona impecabil: la capătul celor patru ani de "studiu", scoteam pe bandă rulantă vreo 200 de absolvenţi sastisiţi şi plafonaţi, îndopaţi cu nişte cursuri de pe vremea lui Chivu Stoica [...] Scăpaţi din facultate, discipolii erau numiţi profesori în licee, unde îi pregăteau pe elevii care, luînd admiterea, ne deveneau studenţi, treceau prin acelaşi ritual şi sfîrşeau prin a ne repovesti, cu-aplomb şi candoare, propriile noastre bazaconii."

Am lăsat cartea jos şi am râs vreo jumătate de oră, în reprize, în timp ce îmi făceam un sandwich şi ascultam cu juma"™ de ureche radioul. Ca şi George Harrison, după cinci minute de Top of the Pops vroiam să omor pe cineva, dar asta nu mai conta.

Cel mai bun palpitant moment al romanului trecuse la fel de repede pe cât venise (descrierea mai continuă, dar nu pot s-o citez pe toată aici). Trebuie să fii student acolo pentru a aprecia pe deplin acele fragmente. Sau măcar să fi văzut clădirea pe interior. Veniţi într-o zi, vă fac un tur.

Am citit restul cărţii pentru că mi-a plăcut, nu pentru că mă simţeam obligat. Luciat spunea într-un post că "Imi imaginez destul de usor citeva sute de oameni care zilele astea stau incruntati prin casele lor si citesc, si citesc, si citesc" si mai iau cite o aspirina sau un nurofen". O imagine destul de amuzantă.

Eu unul am citit cartea zâmbind pe alocuri la numeroasele referinţe de care nu ştiu câţi s-au prins. Citeam seara, în camera mea, făcând din când în când pauze pentru a cânta un riff la chitară sau a asculta o melodie în căşti. Am făcut un mic maraton ca să termin ultima parte a cărţii, unde lucrurile deja se complicau şi povestea devenea ilogică, stranie şi în final ridicolă (într-un sens bun).

***

Derapaj este construit pe două planuri majore.

În planul "real" Alexandru Robe îşi aminteşte de copilăria sa în comunism, predă o istorie literară alterată (în care Camil Petrescu era de fapt femeie, sau Creangă era un Eminescu bărbos) la facultate, urmăreşte documentare despre accidente aviatice şi spionează prin calculatoarele oamenilor.

În planul "virtual" Economiştii Minţii fură şi vând amintirile oamenilor, Camil Petrescu găseşte un nanocomputer şi totul devine o conspiraţie globală care pune la îndoială realitatea în sine.

Cele două planuri derapează şi se ciocnesc unele de altele, până când metalul contorsionat ajunge să-ţi zâmbească înapoi şi nu mai ştii care direcţie e în sus. Economiştii vor încerca să-l facă pe Robe să-şi uite propriul trecut, şi chiar să-l elimine de tot pentru că bunicul lui... în fine, e o poveste fabulos de încâlcită care reflectă atât de mult asupra sa încât se prăbuşeşte sub propria greutate. Cartea a fost comparată cu Codul lui Da Vinci, pentru felul în care se desfăşoară munca detectivistică. Se fac nişte legături între tablouri, istorie, statui şi chiar teoria textualitatii ergodice (cautaţi pe internet) de-ţi stă mintea în loc.

Adesea aceste legături sunt destul de trase de păr, încât se întâmplă doar pentru că ceva trebuie să se întâmple. Altfel nu ar avansa intriga. Ca Agamemnon sacrificând-o pe Efigenia ca să poată să plece spre Troia (am auzit asta la un curs, doar mă dau mare).

Personajul pricipal face eforturi mari să-ţi devină cât mai antipatic încă de la început. Copilul crescut în comunism devine un om pierdut, fără direcţie, ca un avion care zboară la întâmplare în ceaţă. Accidentul e inevitabil. Ura nu are către ce să fie direcţionată şi răbufneşte pe unde poate.
"Dacia 1100 s-a îndepărat de curte, apoi de gardul dărîmat, de stradă, de soarele secţionând jumătate din acoperiş. Călătoresc şi astăzi pe bancheta din spate, strivit de valizele şi tablourile bunicilor, urlînd de groaza şi ura şi răzbunarea pe care, din acel moment, le-am jurat-o celor de dincolo de geam. Şi vouă, adică."
Adică şi cititorilor.

Povestea de dragoste dintre Alexandru şi fabuloasa Maria este remarcabilă, şi adesea ia faţa aiurelilor detectivistice. Este o poveste de dragoste modernă, disfuncţională, fără finalitate. Sub faţada perfectă se ascund probleme imense. Aduceţi-vă aminte de discursul Mariei (p. 313): "Şi eu care credeam că problemele ni le facem noi. Indiferenţa, neatenţia, lipsa de afecţiune. Tăcerile. Felul în care ne ignorăm zilnic, minţindu-ne că ne e bine, că mergem înainte liniştiţi, ca un cuplu voios şi fericit. Eu la galerie, tu la facultate. Seara sub plapumă, fiecare cu somnul lui. Nici măcar nu ne mai culcăm la aceeaşi oră."

Ä‚sta cred că a fost al doilea moment de "wow" din carte, când a trebuit să fac o pauză şi să las lucrurile să se reordoneze. Maria dispare din peisaj le fel de brusc pe cât apare, iar povestea de dragoste nu are nici o finalitate. Secolul vitezei a omorât romantismul.

Sfârşitul cărţii a produs al treilea şi ultimul moment de "wow", deşi mă aşteptam oarecum. Practic în planul virtual găsim aplicată teoria pe care Manolescu o explică în cartea lui mai veche Videologia: o teorie tehno-culturală a imaginii globale (Ed.Polirom 2003), pe care nu pot s-o înţeleg sub nici o formă.

Sfârşitul nu are foarte mult sens, şi m-a lăsat confuz. De aceea l-am recitit. După aia am citit câte ceva despre postmodernism. Am ascultat Metal Machine Music a lui Lou Reed. Şi cred că m-am prins.

***

Nu am dormit foarte mult zilele astea. Nici nu am fost pe acasă. Noaptea de vineri am petrecut-o la un concert rock. Noaptea de sâmbătă în club cu nişte colege. Când am plecat de acolo la cinci dimineaţa m-am trezit mergând singur pe o stradă pustie.

Mi-am deschis portofelul şi am numărat câţi bani mai erau în el. Trebuia să ajung acasă, în cealaltă parte a Bucureştiului, şi mai aveam doar două sute de mii. O bancnotă de o sută, una de cinczeci, patru de zece, şi două monezi de cinci. Ca la tetris.

Titan Tetris. Nu eram în Titan, dar eram al dracului de aproape. Nu se vedea nici o stea, maşinile răzleţe brăzdau bulevardul. În luminile felinalelor umbra mea aştepta indiferentă să se facă verde semaforul. Peste o oră ar fi început să meargă metrourile. M-am dus lângă primul taxi şi i-am zis şoferului să mă ducă la bulevardul cutare colţ strada cutare, şi că am doar două sute de mii.

Muzica din maşină era un fel de muzică populară dată foarte încet. De abia auzeam un ţambal, sau ceva în genul ăsta. Şoferul se plângea că-l doare o măsea şi tot sorbea dintr-o cafea. Am ajuns acasă şi i-am dat tot ce aveam în portofel (mai puţin monezile de cinci mii); m-am aruncat direct în pat. Soarele încă nu răsărise.

Înainte să adorm mi-a trecut un gând prin minte, o idee în jurul căreia avea să se construiască întreaga recenzie. Când m-am trezit după cinci ore, cu o durere de cap, o foame care doar s-a agravat când am văzut că nu mai am nimic în frigider şi că nu mai am nici bani (decât cincizeci de dolari pe care-i câştigasem cu o lună înainte la un concurs de proză scurtă, si pe care nu aveam de gând să-i schimb), şi o dorinţă aprigă de a vorbi cu cineva. Am sunat câteva persoane, am cântat câteva ore la chitară, am ieşit şi am alergat, iar apoi sub duş am scris în cap întreaga recenzie.

Acum, la 22:54 scriu asta, ascultând 7/4 (Shoreline) a celor de la Broken Social Scene, pe repeat, de câteva ore. Ideea mea e simplă (de fapt am preluat-o din altă parte şi am umblat puţin la ea): Romanul Derapaj trebuie să fie ilogic, să nu aibă sens. Manolescu a ştiut în fiecare clipă ce face. Asta e natura postmodernismului, sa atace dogmele sociale şi literare, asa cum au fost ele impuse încă de la începutul timpului: "Toate poveştile trebuie să aibă sens, toată dragostea să fie adevărată, toate sfârşiturile să fie fericite şi uşor de înţeles."

Uitaţi-vă cum începe Derapaj, şi cum se termină. La început avem un profesor frustrat, trăind o viaţă de care încearcă să se convingă că este mulţumit. La final avem un profesor, un matematician şi cel mai mare scriitor român în viaţă legat feldeş, într-o casă de lângă Neptun, descurând iţele unei conspiraţii globale, alterând realitatea însuşi.

Am citit destule comentarii pe net care spuneau că primele 200 de pagini sunt bune, după aia se strică. Mie mi s-a părut că se menţine la un nivel constant. După cum spune şi Morrisey pe capodopera intitulată Strangeways, Here We Come: "Nothing"™s changed/ I still love you, oh I still love you/... Only slightly less than I used to, my love".

Dacă nu îţi place cartea de ce mai citeşti? Stilul e perfect, am stabilit asta deja. Dar gândeşte-te la fascinaţia bolnavă pentru Bismarck, degenul mare de la piciorul Mariei. La toată povestea cu furatul şi tranzacţionarea amintirilor. Camil Petrescu şi nanocomputerul. Baronul Roşu şi Luchian. Închide cartea acum!

Intenţiona Manolescu să iasă cartea exact în felul acesta? Eu cred că da, şi un răspuns negativ mi-ar strica toată teoria. Am şi propriile mele teorii despre final, pe care nu le-am împărtăşit cu nimeni încă.

A fost finalul un pic previzibil pentru mine, deoarece am înţeles cam de pe la mijloc ce are de gând să facă Manolescu? Poate că da. Derapaj a capturat chiar esenţa tranziţiei. Tranziţie spre ce?

La un moment dat naratorul face o referinţă către Radiohead. Nu mai ştiu exact unde, dar ţin minte propoziţia. E foarte simplă: "Ascult Radiohead." Eu mă întreb ce anume asculta de Radiohead, şi pariez pe albumul OK Computer, pentru că, la fel ca romanul, capturează exact anxietatea şi paranoia anilor "˜90 şi chiar 2000. Mai exact mă gândesc la un anume cântec, care se potriveşte perfect cu începutul şi finalul romanului: No surprises.

With no alarms and no surprises,
No alarms and no surprises,
No alarms and no surprises,
Silent silent.

Începutul şi finalul romanului sunt acelaşi lucru. O viaţă care nu merge nicăieri / un alb infinit. Fără alarme şi fără surprize.

***

Cartea a fost criticată destul de intens. Unii au spus că e un melanj de stiluri, şi că planurile se întretaie prea des şi dispare orice tensiune. Adevărul e că viaţa nu merge în capitole. Viaţa nu merge în planuri narative.

Viaţa nu merge nici măcar în poveşti continue. Într-o clipă eşti într-un bar discutând despre Joan Jet & the Blackhearts, în alta eşti noaptea pe stradă fără bani de taxi, şi în alta la cursuri, de parcă persoana care a petrecut un weekend nebun nici nu ai fost tu.

De asemenea am remarcat că cei doi poliţişti care-l scutură pe Robe seamănă foarte mult cu cei doi gangsteri din romanul lui Haruki Murakami, La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor. Mă întreb dacă Manolescu a citit Murakami.

Andrei Terian a criticat destul de rău cartea, în articolul său intitulat sugestiv "Cu Porsche-ul în gard", din Cultura Literară (nr. 52). Deşi nu pot să mă cert cu el, un anume fragment mi-a atras atenţia. Terian spune, referindu-se la felul în care cele două planuri se taie, că: "E ca şi cum în "Crimă si pedeapsă" am planta din zece in zece pagini câte o scenă cu Chip & Dale: toată problematica morală a cărtii s-ar duce pe apa sâmbetei."

Eu unul nu cred că Derapaj a avut vreodată intenţia să adopte un ton moralizator, sau să ridice o problemă morală. Arta există doar ca să fie artă, spunea Tudorică la curs. De asemenea mai spunea că natura nu e nici bună nici rea, e neutră. Asta m-a dus cu gândul la un pictor care spunea că îşi pune tablourile lângă natură, şi dacă nu contrastează atunci ştie că a făcut artă. Nu mai ştiu exact cine era pictorul respectiv, ar trebui să sun pe cineva care ştie, şi să fiu al naibii dacă fac asta la 12 noaptea.

Chiar Manolescu spune, într-un interviu din Cotidianul: "Nu am luptat cu sistemul. E latura noastra timida si intelectuala, de oameni care-si fac meseria pe patratelul lor. [...] In 21 decembrie am fost la Piata Romana si am plecat inainte de incercuirea de acolo. Nu regret ca n-am ajuns ca Patapievici si ca Iaru la Jilava. Pentru ce au suferit ei? Pentru cine? Sint foarte mindru ca am scapat."
Manolescu ştie că nu se află într-o poziţie în care poate să moralizeze. Nici nu vrea asta.

Manolescu scrie cărţi despre care lumea se ceartă pe internet. Cărţi pe care toată lumea le citeşte, şi nimeni nu le înţelege cu adevărat.

***

Literatura, cultura internetului, benzile desenate, profesoratul, comunismul în toată aberaţia lui, se reunesc între două coperţi cartonate. Rezultatul poate fi doar un derapaj de necontrolat, care în ciuda aparenţelor nu scapă niciodată de sub control.

Nu e nimic în neregulă cu cartea. Spune o poveste care ar putea fi spusă doar într-o astfel de carte. S-ar putea să nu fie o poveste care să vreţi să o citiţi.

Nu e chiar un OK Computer literar. Ar avea nevoie de ceva mai multă disperare şi paranoia. Dar se aproprie foarte mult, şi ilustrează tocmai schimbarea prin care trecem cu toţii: România de la comunism la un pseudo-capitalism, internetul dintr-un concept într-o realitate ameninţătoare, omul dintr-un copil furios într-un adult la fel de furios şi frustrat.

Termin de scris această recenzie deja ridicol de mare, privind noaptea de afară. Soarele s-a retras deja, de fapt toată ziua a stat în nori. Gândul că azi m-am descurcat mai bine ca un corp ceresc e îmbucurător. Mă gândesc că dacă aş tot da ceasul înapoi aş putea face în aşa fel încât soarele să nu mai răsară niciodată.

În viaţă lucrurile nu se întâmplă doar pentru că ceva trebuie să se întâmple. Câteodată nu se întâmplă nimic. Cheia se află în început şi în final. Fără alarme şi fără surprize. Restul e doar o diversiune. Depinde de noi cum sfârşim această monotonie. Altfel s-ar putea să ne sfârşească ea pe noi.

With no alarms and no surprises,
No alarms and no surprises,
No alarms and no surprises please.

- când Cristi Mitran nu derapează poate fi găsit la [email protected]

O recenzie de: Cristi Mitran