Autor: Jack Kerouac
Rating:

Sau Cum să NU-l citim pe Jack Kerouac

Întrebarea pe care mi-a pus-o toată lumea după ce am citit On the Road a fost dacă romanul acesta mi-a schimbat viaţa. Răspunsul a fost, invariabil, nu. Întrebarea mea ulterioară a fost cum s-a ajuns la o asemenea întrebare? Cum a reuşit un roman să capete o asemenea reputaţie? Cum putem pune asemenea aşteptări pe o operă literară? Dacă Jack Kerouac ar fi rezolvat misterele vieţii în 1957, credeţi că aş mai scrie asta acum?

Să vă împărtăşesc un mic secret: cărţile nu înseamnă nimic. Cuvintele au înţelesuri arbitrare şi, dacă aduni mai multe într-o frază, tot nu înseamnă nimic. Asta dacă nu vreţi voi să însemne ceva. Literatura nu are o valoare intrinsecă, înseamnă doar ce vrem noi să însemne. Ne reflectă pe noi, deşi mi se pare că avem din ce în ce mai puţine de reflectat.

De fapt, fără o doză serioasă de disimulare zilnică nu ne-ar rămâne decât să umblăm fără direcţie pe bulevarde, strigând că Dumnezeu ne-a părăsit şi că am eşuat ca specie. Mie îmi place să-mi încep ziua întrebându-mă dacă chiar nu înţelege nimeni, la fel cum a făcut Joyce pe patul de moarte. Felul în care lumea a reacţionat, şi încă mai reacţionează, la On the Road mă asigură că nu.

Problema majoră este că azi nu mai suntem în stare să separăm romanul acesta de autorul său. Istoria romanului şi descrierile efectelor sale culturale sunt mai lungi şi dezbătute decât cartea în sine. On the Road a devenit o filosofie la pachet, ambalată în trei sute de pagini cu instrucţiuni de folosire, gata să îţi schimbe viaţa.

După publicarea romanului în 1957, Kerouac a devenit o celebritate americană, deşi criticii literari i-au desfiinţat fără milă cartea. Faima lui neaşteptată s-a datorat editurilor şi televiziunilor care l-au transformat într-un purtător de cuvânt al generaţiei beat (pe care tot el a definit-o iniţial). Hollywood-ul deja încerca să scoată bani din generaţia beat, portretizând-o drept o adunătură de huligani beţivi în filme ca The Wild Ones. Kerouac şi-a făcut duşmani printre simpatizanţii dreptei, care considerau că el este unul dintre vinovaţii principali pentru declinul moral în care intrase America, şi nu a găsit susţinere nici printre membrii stângii, deoarece ura comunismul şi evreii.

Faima l-a terminat pe Kerouac, care a declarat că generaţia beat a murit odată ce a fost transformată într-un produs. Nu a mai scris nimic de valoare tot restul vieţii şi şi-a petrecut ultimii cincisprezece ani pierdut în băutură şi droguri. A murit de ciroză la patruzeci şi şapte de ani, în timp ce deschidea o conservă, vomitând sânge - o situaţie în care ar fi fost dificil să spună nişte ultime cuvinte memorabile.

Şi totuşi Jack Kerouac este un erou. Are o stradă numită după el în San Francisco, un articol în fiecare enciclopedie. Faima care l-a distrus persistă şi azi. Pe la mijlocul secolului trecut am descoperit o plăcere morbidă în a crea eroi şi a-i distruge imediat, găsind plăcere în căderea şi moartea lor. Allen Ginsberg, prieten cu Kerouac, a surprins foarte bine acest lucru în poezia sa memorabilă, Howl: "I saw the best minds of my generation destroyed by madness, starving hysterical naked, dragging themselves through the negro streets at dawn looking for an angry fix."

De aceea nu pot să scriu aici despre On the Road. Nu pot să vă spun cât de grozav era Kerouac. Sunt convins că era un om bun şi mi-a plăcut romanul lui, dar nu pot să prezint On the Road ca nava amiral a generaţiei beat, nu pot să valorific cartea în funcţie de impactul ei cultural, nu vreau să o prezint ca un produs. Sunt convins că On the Road a schimbat multe vieţi şi ştiu că a distrus câteva (Kerouac a murit la doisprezece ani de la publicarea ei, Neal Cassady cu un an mai devreme după ce a fost hăituit de autorităţile anti-drog până în Mexic).

Aşa că o să vă spun doar ce cred eu despre roman în sine. Nu este o recenzie, am uitat deja părţile rele şi ce nu mi-a plăcut. Am rămas doar cu esenţa lui şi cu un sentiment foarte plăcut, pentru că, cel puţin pentru mine, On the Road este mai mult decât chintesenţa cuvintelor dintre cele două coperte.

Whither goest thou, America, in thy shiny car in the night?

On the Road este situat în era de aur a automobilului american. După al Doilea Război Mondial benzina a devenit ieftină şi industria automobilelor a explodat. Maşinile anilor cincizeci şi şaizeci sunt masive şi consumă mult, au caroserii lungi şi graţioase, banchetele mari le fac să arate ca nişte sufragerii pe roţi. Sunt şi destul de nesigure, dar primele airbaguri riscau să te decapiteze şi la început nu existau centuri de siguranţă - cui îi păsa atunci? Era timpul să redescoperim America. Misterele nebănuite dintre cele două coaste trebuiau elucidate, cei de pe coasta de Est erau fascinaţi de cea de Vest şi invers.

Această nou descoperită libertate de mişcare îl determină pe protagonistul cărţii, Sal Paradise, să-l urmeze pe prietenul său, Dean Moriarty, prin America şi Mexic. Dean este un fel de "escroc sfânt" din Denver, hoţ de maşini, fost puşcăriaş, brusc interesat de literatură şi artă. Apariţia sa în New York răstoarnă lumea lui Sal Paradise şi cei doi pornesc prin America, căutându-l pe Dumnezeu.

Dean este, în viziunea lui Sal, un nou sfânt american, un om cu o poftă de viaţă inepuizabilă. La început defectele sale morale doar îi sporesc calităţile dar, cu timpul, lumea din jurul său începe să-l considere un ratat care nu este în stare să-şi facă ordine în viaţă. Doar Sal rămâne discipolul său devotat, chiar şi atunci când Dean îl lasă bolnav şi singur în Mexic.

Sal iubeşte America şi Dean este spiritul ei. Dar America se schimbă. Drumul său către malul râului Mississippi este oprit de un gard, maşina sa este oprită de poliţişti, planurile sale sunt adesea întârziate de lipsa banilor care au pervertit visul american. Întinderile vaste ale Americii îi înalţă spiritul sau îl fac să se simtă singur şi izolat. Dumnezeul pe care Sal Paradise îl caută este motorul acestei schimbări şi, în acelaşi timp, singurul element constant.

Da, acesta este sumarul cărţii. Sigur, o parte din carte este autobiografică şi Sal Paradise este Jack Kerouac şi Dean Moriarty este Neal Cassady, iar toate personajele din carte sunt membrii marcanţi ai generaţiei beat, dar o asemenea translaţie spre evenimente reale nu îşi are rostul acum.

Mai important este felul în care trebuie citită cartea. Dacă aţi citit-o deja, nu mai aveţi ce face, dar dacă vreţi să o recitiţi sau de abia o deschideţi acum, ţineţi cont de aceste trei sugestii:

1) Nu o cumpăraţi. Împrumutaţi-o, luaţi-o de la librărie, găsiţi-o în pod, în tramvai sau în gară. Nu este un produs. Este o operă de ficţiune remarcabilă care a călătorit timp de cincizeci de ani şi poate e în drum spre voi.

2) Nu o citiţi în casă. Cartea se numeşte On the Road ("Pe drum"). Citiţi-o în tren, în avion, în maşina unui străin, în apartamentul altcuiva. Eu am citit-o într-un parc, în metrou, în autobuz şi într-un bar, aşa că se poate.

3) Nu o consideraţi altceva decât o experienţă religioasă. Pentru că asta e.

Povestea din On the Road este spusă cu o energie debordantă, infecţioasă. Personajele, locaţiile şi evenimentele se revarsă peste tine, capitolele trec ca un şir de miraje, revelaţiile sunt permanente şi se petrec la timpul trecut. Este greu de crezut că pelerinajul celor două personaje, alimentat cu alcool şi droguri, îl are ca sursă şi scop final pe Dumnezeu, dar este adevărat. O ţărăncuţă mexicană de la marginea drumului este Fecioara Maria şi Dumnezeu este peste tot - în pământul, cerul şi oamenii Americii.

Jack Kerouac a iubit America, a iubit drumul şi oamenii lui, a iubit viaţa şi s-a bucurat de ea cum a ştiut mai bine. On the Road nu este o chemare spre iresponsabilitate şi declin moral, aşa cum a fost înţeles, ci o sărbătoare a lucrurilor pe care autorul său le-a iubit şi a vrut să le păstreze. Multă vreme nimeni nu a înţeles acest lucru şi asta l-a ucis pe Kerouac.

On the Road nu mai are astăzi impactul pe care l-a avut în 1957, deoarece mare parte din mesajul său a fost înţeles prost şi distorsionat de cultura americană. Este un roman minunat cu o aură şi o istorie tragică şi, când mă gândesc la el, mă întristez foarte tare dar mă şi bucur foarte mult. În sensul acesta, poate că mi-a schimbat viaţa. Pentru mine, Sal şi Dean o să conducă mereu spre soarele care apune, dispărând în lumina şi pământul lui Dumnezeu.

"Sal, we've got to go and never stop 'til we get there."
"Where are we going to go?"
"I don't know, but we can't stop 'til we get there."

Scrisă de Cristi Mitran