Autor: Dan C. Mihăilescu
Rating:
Pace şi bine !
Poate fi judecat doar estetic jurnalul ca specie? Importă faptul că este de idei, preponderent sociologic sau psihologic? E bine să folosim şi alte criterii - care însă ne duc spre domeniile moralei, istoriei, filosofiei, dreptului? De ce am admite greşeli grave, condamnate de critica literară - cum spune Dan C. Mihăilescu - de genul prolixităţii, schematismului, incoerenţei, emfazei ca forme de autenticitate suplimentară pentru un anume tip de memorialistică, cea a închisorilor? Sunt atâtea forme de suferinţă judecate exclusiv estetic, de ce una particulară să fie acceptată cu derogări?
Trecând de experienţa dureroasă a acestor jurnale, lucru uşor de realizat dacă adoptăm prisma noilor generaţii sau a străinilor, pot fi considerate aceste jurnale drept opere de artă sau trebuie luate în seamă doar ca istorii ale unei culturi negative? Personajul şi autorul se întâlnesc în suferinţă şi de aceea dezvăluirea memorialistică are farmecul unei sincerităţi pe care nicio ficţiune n-o poate atinge. Dar nu ne întâlnim aici cu istoria pur şi simplu care e cantonată în zona documentelor, dovezilor şi mărturiilor? Nu cumva confirmăm literar ceea ce ţine de istorie pur şi simplu? Este adevărat că în orice jurnal există o cantitate însemnată de portrete, de micronaraţiuni uneori foarte bine închegate, de sentenţe şi minieseuri, dar totuşi să nu excedăm în metoda demult consacrată de a considera de exemplu Letopiseţele drept literatură. Şi apoi este totuşi un mozaic literar, materia primă din care se vor ridica "dispreţuitele" romane, poezii, drame. Oare cine are ceva de transmis depăşeşte esteticul? Orice mesaj în afara domeniului frumosului transformă opera în altceva - carte de istorie, e drept la fel de revoltătoare ca şi alte episoade ale umanităţii, tratat invers de drept sau o culegere de erori şi rele-voinţe judiciare, de confesiuni şi interviuri. Ştiu, judecata mea poate părea nedreaptă unui fidel al jurnalelor, dar experienţa suferinţei e integrată printre multe altele azi şi apoi mulţi oameni gândesc doar spre viitor, ignorând orice formă de trecut, idilic sau diabolic - în acest sens Al. Cistelecan vorbea de fabuloasa lipsă de memorie a suferinţei la poporul român. Pe de altă parte, exilând memorialistica din tărâmul literaturii, am ajunge în no man"™s land, întrucât istoria ar considera-o prea subiectivă, dreptul mărturie inconsecventă, psihologia o analiză viciată de pragul sinelui. Într-un fel s-ar face astfel jocul celor care nu vor ca aceste memorii să existe sau care cer pur şi simplu ignorarea lor în numele unui viitor care ar refuza astfel orice trecut.
Căutând pe internet lămuriri asupra raportului dintre ficţiune şi memorialistică, am găsit mai multe articole (de exemplu Literatura jurnalelor de Mircea Gheorghe, în Pagini româneşti, iunie 2007) care făceau distincţia între opera de ficţiune şi opera realistă. Memorialistica era astfel "curat" realism, dar la un grad înalt de sinceritate. Prin urmare ar trebui să considerăm fie memorialistica o literatură hiperrealistă, fie realismul o formă indirectă de memorialistică.
Cu aceste ezitări iniţiale, am căutat lămuriri asupra memorialisticii în primul volum asupra literaturii postceauşiste al lui Dan C. Mihăilescu. Am aflat că acum există un conflict explicit între ficţiune şi memorialistică, între literatură şi documentul istoric. Că orice tentativă de valorizare a amintirilor de închisoare este indecentă şi semn de deformare, profesională sau de caracter. "Suferinţa mărturisită nu se cuantifică şi nu se discută din perspectiva podoabelor şi a cosmeticii" (p. 163). Acestui imperativ categoric câteva pagini mai încolo îi este opus un adagiu care spune că "o cerinţă elementară a receptării literaturii memorialistice: cea de a nu absolutiza niciodată nicio afirmaţie a autorului, ci de a lua totul cum grano salis" a nu decreta ca regulă excepţia". totul dintr-o operă memorialistică trebuie luat cu precauţie, cu cât mai mulţi bemoli la cheie" (p 63). Prudenţă, îngăduinţă, multă atenţie şi respect, de parcă am vorbi de bibelouri, nu de opere de artă. Îl judecăm pe Eminescu ori pe Shakespeare cât de rece putem, dar faţă de jurnalul lui Nicolae Steinhardt de pildă să ne purtăm cu mănuşi?
De altfel există o disculpare care presupune şi criticii aceleaşi "defecte" în raport cu norma literară ca şi operele studiate cum vedem în prefaţa cărţii lui Dan C. Mihăilescu: "nu o istorie meseriaşă, ca la carte, se va face aici. Nu sistematizarea savantă, nu tematism, psihocriticism şi comparatism, ci o simplă reunire evaluativă, făcută cronicăreşte, din mers. De aici şi riscurile: aerul de improvizaţie, repetarea obsedantă a aceloraşi idei, subiecte şi ticuri stilistice, excesul descriptiv şi digresiunile exercitate în dauna conciziei şi preciziei" (p. 15).
Prin urmare pe Dan C. Mihăilescu nu-l interesează o conturare clară a speciei memorialisticii, articolele acestei cărţi au avut iniţial un destin gazetăresc, ci pur şi simplu constată existenţa unui număr mare de opere de acest tip pe care a căutat să le structureze în 3 zone temporale: 1. evenimentele interbelice cu gruparea Kriterion, legionarii, guvernarea carlistă, Antonescu, 2. experienţa concentraţionară ori judecăţile critice necruţătoare de tipul Monica Lovinescu din timpul comunismului, 3. prezentul postceauşist în care alături de mărturisitorii primelor două tipuri se manifestă creatorii de jurnal de introspecţie, dar şi cei care publică memorii pieptănate în care îşi arată doar faţeta bună, foşti corifei ai comunismului care caută să-şi proclame public imacularea. Pe de altă parte, tipurile de memorii selectate au constat nu numai din memorialistică propriu-zisă, ci şi din cărţi de corespondenţă ori de interviuri, cele din urmă numite elegant eseu conversaţional.
Recunoscând importanţa acestui demers critic, nu cunosc la ora actuală alte cărţi care să încerce o sinteză a memorialisticii contemporane române şi am fost interesat de structura articolelor lui Dan C. Mihăilescu. Există anumite idei fixe în articolele sale, anumite abordări preferate? Ce anume îi atrage atenţia? Pot afirma cu certitudine că în aproape orice articol există aceste teme: faze biografice interesante, bârfe, relaţii cu generaţia, idei, mentalităţi, habitudini, portrete. Deseori propune mai multe tipuri de lecturi, numite fie registre, fie trasee de ajuns în miezul cărţii prin care stabileşte o anume configuraţie a jurnalului studiat.
Astfel, la Alice Voinescu întâlnim o configuraţie istorică, psihologică, socială, la Mihail Sebastian se vorbeşte de un jurnal intim, jurnal de creaţie, jurnal intelectual şi politic, iar la N. Steinhardt face distincţia între jurnalul de fapte şi jurnalul de idei. Marchează tonul şi metodele naraţiunii (nume, curgere a naraţiunii, topografii, acte, hărţi, cronologie) şi este amator de caracterizări de personaje care defilează într-un adevărat labirint de figuri încât ai senzaţia unei invazii de oameni picanţi, descoperiţi la mod hiperbolic. Încercând să arate ce nu este jurnalul lui Ion Ioanid ori cel al lui Mircea Zaciu, aflăm şi care tipuri de jurnal sunt refuzate de criticul nostru - cel de tip vindicativ, de pamflet, de melodramă, de tip moralist-ipocrit.
Am observat la Dan C. Mihăilescu că atras de farmecul unor realităţi disipate, cu un deja conturat aer arhaic, îşi refuză ideea, problematizarea, sensul pentru care a citit el acea carte, gândul tare. Ai senzaţia persistenţei în critica sa a unui mecanism descriptiv şi a unei neexprimate politici corecte. Am simţit nevoia să mă întreb cum a ratat Dan C. Mihăilescu acest domeniu al memorialisticii? Care esenţe i-au lipsit? Probabil sunt sufocante atâtea defilări de persoane, există puţine idei, se degajă un anumit aer de improvizaţie şi frivolitate. Unele articole sunt prea scurte. Nu te lămuresc deloc despre ce e vorba şi conţin prea multă istorie ori digresiuni. Uneori foloseşte termeni impenetrabili unui neiniţiat în istoria şi teoria literară (criterionism, desubstanţiere, butaforie, cazuistică, histrionic, mizofil, veleitar, delabrare, plezirist, agelast, misologie, acromatopsie, ciclotimic, volet). Totuşi punctul forte al acestei cărţi constă în găsirea celor 2-3 aspecte ale autorului şi apoi împodobirea lor cu epitete sau sinonime uşor exotice. Iată câteva exemple:
"Monica Lovinescu a fost judecată zeci de ani în termeni de tribunal moral, de instanţă a conştiinţei literare, o persoană care şi-a desprins ascultătorii cu tonul casant, ricanant, necruţător în verdicte."
"Laboratorul doinaşian avea nu dogori de Athanor, ci răceala unei săli de autopsie."
"Cititor excelent, adică specialist în disecţii textuale, Ov. Crohmălniceanu e tipul de critic pedagog, pasionat mai mult de şlefuirea lentilelor, decât de ascuţirea pensetei - îşi observa interlocutorul cu ochii cu care de pildă, Junger îşi studiază colecţia de lepidoptere."
Foarte rar, Dan C. Mihăilescu caută un algoritm al temelor unui autor. Astfel, Titus Popovici aflăm că ar fi lucrat "după un reţetar comunist prestabilit: pitorescul mediului familial care cuprinde ruralul şi urbanul, proletariatul şi chiaburimea, mahalaua şi aristocraţia de la casină, biserica şi belferimea, ziaristul şi activiştii, doctorul, birtaşul, evreii, ungurii şi nemţii, conflictele interetnice sau dilema tânărului insurgent, camilpetrescianul viitor utecist (eul şi colectivitatea, însingurarea şi angajamentul politic)."
Uneori selectează tale quale anumite consideraţii critice ale autorilor de jurnal. De pildă constată că Nicolae Steinhardt, deşi ajunsese călugăr, totuşi rămăsese la fel de tranşant în privinţa verdictelor critice: lui Adrian Marino nu-i găseşte nimic original şi-l crede lipsit de "acel suflu moral fără de care nu încape critica menită a dăinui". Petre Pandrea îl considera pe Geo Bogza "incult filosofic, incult în problematica estetică". Pictorul Mihai Sârbulescu constată amar "că azi e de bon ton să poceşti chipurile. Dacă prezinţi totuşi o figură frumoasă, trebuie neapărat să fii ori ironic, ori dulceag-idilic".
După acest excurs prin partea critică a cărţii, următoarea direcţie de analiză care mi s-a părut productivă a constat în selectarea câtorva teme mai insistent conturate.
Cultura ar fi o primă temă. Lipsit de şansa unei culturi occidentale datorită condiţiilor de detenţie, Ion D. Sârbu proclamă cu orgoliu Jilava un alt Oxford, iar tăiatul stufului o şcoală iniţiatică similară experienţei yoga a lui Mircea Eliade. Constată lipsa unui pattern cultural român, o creştere şi o descreştere după legi haotice. Sanda Galopenţia ne dezvăluie că ura mediocrilor faţă de intelectuali are aceleaşi forme de manifestare şi în Franţa, considerată de snobi ţara culturii. Iar pe plaiurile mioritice aflăm că în anii "™50 marea bibliotecă de la Miorcani a lui Ion Pillat a servit la pârlitul porcilor. Sunt amintite legende literare, de pildă că Nae Ionescu ar fi fost otrăvit din ordinul regelui Carol al II-lea sau este iniţiat un jeu de mots: Ion Negoiţescu i-a înjurat pe românii din străinătate: "vă urăsc, trăiţi din nenorocirile noastre" şi iată răspunsul lui Dan C. Mihăilescu - "lasă că şi noi ne hrănim cu tristeţile lor".
Trecând spre o a doua temă, cea politică, să-l amintim pe Al. Paleologu care afirmase "că lumea se împarte peste tot în râzători şi nerâzători. Asta explică de ce atât la creştini cât şi la musulmani, legionari, comunişti, la puritani există această malformaţie sufletească exprimată prin încruntare şi posăceală. Vom scăpa de comunişti, vom scăpa de multe, dar de agelişti n-o să scăpăm".
Arşavir Acterian crede că politica a fost pentru el o păcăleală, o experienţă disperată pentru că falimentase "în experienţa Absolutului" (p. 28), iar Ion Ioanid cerea politicienilor interbelici doar două criterii - să fi fost oameni de onoare şi buni români. Petre Pandrea afirmă că Sf. Ignaţiu de Loyola cu dictonul lui - scopul scuză mijloacele - era un biet naiv faţă de neoiezuiţii comunişti. Monica Lovinescu constată triumful contrarevoluţiei care ne-a inversat aproape complet percepţia asupra ultimilor ani ai comunismului - pentru multă lume azi disident n-a fost Mircea Dinescu, ci Ion Lăncrănjan. Şi tot ea se întreabă, văzând modul cum sunt şi azi vânaţi simpatizanţii dreptei, dacă nu este "victima unei halucinaţii. Nu cumva România a stat ea jumătate de veac sub o stăpânire legionară, iar comuniştii sunt aceia care au deţinut puterea doar vreo câteva luni de zile şi apoi, băgaţi la închisoare de Antonescu, n-au mai ieşit decât prin 1964 prin temniţe? Nu cumva am visat, şi tot Estul european, a scăpat din 1989 încoace, nu de teroarea comunistă, ci de cea" fascistă". Iată câteva locuri comune amintite în memoriile foştilor potenţaţi comunişti de genul lui Cornel Burtică, Dumitru Popescu, generalul Pleşiţă: 1. comunismul rămâne sfânt în principii, dar trădat de nemernicia generală 2. Dej şi Ceauşescu au fost patrioţi desăvârşiţi, dar au fost nevoiţi să rabde răul fie din cauza Moscovei, fie a Elenei Ceauşescu 3.activiştii au fost permanent hărţuiţi de Securitate 4. ororile iniţiale au fost justificate de sabotaje sau de presiunile internaţionale. Sanda Galopenţia constată că în Occident "intelighentia de stânga nu ascultă decât mărturiile oamenilor care mai cred încă în comunism sau nu mai cred în el. Cei care nu au crezut niciodată nu sunt ascultaţi, nu este loc pentru ei". Monica Lovinescu adaugă tot despre Occident că a mărturisi că ai fost comunist sau chiar stalinist nu aduce nici un prejudiciu, dimpotrivă, eşti destul de bine văzut; în schimb, a fi aderat la o formă sau alta de fascism, oricât de tranzitoriu, reprezintă o pată de neşters, în stare să curme orice pată intelectuală.
Şi între aspectele triste ale politicii, iată o consideraţie a lui Ion D. Sârbu care credea că "rolul nostru aici au carrefour des empires mortes este nu acela de a valorifica virtuţile popoarelor mari, ci de a le compromite", o picanterie jenantă, anume că tânărul Alexandru Balaci, "comunist declarat" a aruncat pe fereastră pomul de Crăciun al soţiei (obicei ce nu mai corespundea vremurilor noi) sau o întâmplare cu iz spăimos: cimitirul Crângaşi care a devenit ulterior ştrand şi loc de agrement a fost desfiinţat în primăvara lui "™86. 10000 de morţi sau fost scoşi şi transportaţi în condiţii infernale tocmai la marginea oraşului, lângă gropile de gunoaie. Şi realizez că şi eu am făcut baie în acele piscine. Îh!
Partea religioasă a acestor amintiri este aproape ignorată, doar la Nicoale Steinhardt sunt consemnate câteva consideraţii - natura milostivă a Divinităţii - "la diavolul-contabil nu încape nici cea mai mică ştersătură. Hristos dintr-o dată şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul", bunul-simţ în raport cu sofisticăria - "Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ. Pe cărările sofisticate au mers ereziile", pericolul mândriei proaspătului convertit - "tata" după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis că Dumnezeu o să se ocupe de tine. Nu uita că mai sunt vreo 3 miliarde."
La sfârşitul acestui studiu asupra primului volum din Literatura română în postceauşism, ţin să amintesc câteva idei care mi s-au părut importante dintre cele nu prea multe sugerate de Dan C. Mihăilescu. Sunt încă teme ignorate sau puţin dezvoltate în literatura contemporană: viaţa pe moşii, consemnarea şedinţelor de psihanaliză, studiul gândirii temnicierului torţionar. Este ignorat de asemenea tipul cinicului pieziş, cel care îţi taie argumentul vorbindu-ţi nemotivat de altceva sau care culpabilizează pe toată lumea, inclusiv pe pruncii din grădiniţe pentru a nu mai fi învinovăţit el însuşi (nimeni n-a scăpat nepătat, nimeni nu-i mai breaz).
Părerea mea.
O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea
man spune:
6 July 2007 | 2:15 pm
“Îl judecăm pe Eminescu ori pe Shakespeare cât de rece putem, dar faţă de jurnalul lui Nicolae Steinhardt de pildă să ne purtăm cu mănuşi?”
Diferenta dintre memorialistica si literatura se rezuma astfel la mine: Ion Ioanid a trait ceea ce Dostoievski a scos in capul lui. Ba chiar mai mult, daca e sa ii dam crezare lui Soljenitan. Deci vad memorialistica terorii (nu numai cea de natura comunista) ca situata undeva deopotriva in afara si inlauntrul literaturii. Asa stand lucrurile, nu e interzisa o analiza a memorialisticii cu instrumentele criticii literare pur-sange, dar nu vad la ce ar folosi. Adica Steinhardt si-a luat zeci de bocanci in gura si pe mine ma intereseaza sa il trag de maneca pe considerente stilistice?! (am zis Steinhardt la intamplare – ironia e ca Steinhardt e si scriitor redutabil, pe langa ca e un marturisitor atat de valoros). Ma apuc sa critic fervent inconsecventele literare ale d-nei Monica Lovinescu in Jurnal cand acolo se musteste de viata efervescenta? E un demers pe care nu as indrazni sa il fac cu acribie. Mentiuni oarecare da, cand e cazul, ca la Anita Nandris-Cudla, care are o limba literara serenisima, dar nu as merge in nici un caz la a aplica acelasi “tratament”.