bookblog.ro

---

Literatura română în postceauşism. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare

Scris de • 6 July 2007 • in categoria Altele

Autor: Dan C. Mihăilescu
Rating: Dan C. Mihăilescu - Literatura română în postceauşism. Volumul I: Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare rating - recenzii carti

Dan C. Mihăilescu - Literatura română în postceauşism. Volumul I: Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare - recenzie carti

Pace şi bine !

Poate fi judecat doar estetic jurnalul ca specie? Importă faptul că este de idei, preponderent sociologic sau psihologic? E bine să folosim şi alte criterii - care însă ne duc spre domeniile moralei, istoriei, filosofiei, dreptului? De ce am admite greşeli grave, condamnate de critica literară - cum spune Dan C. Mihăilescu - de genul prolixităţii, schematismului, incoerenţei, emfazei ca forme de autenticitate suplimentară pentru un anume tip de memorialistică, cea a închisorilor? Sunt atâtea forme de suferinţă judecate exclusiv estetic, de ce una particulară să fie acceptată cu derogări?

Trecând de experienţa dureroasă a acestor jurnale, lucru uşor de realizat dacă adoptăm prisma noilor generaţii sau a străinilor, pot fi considerate aceste jurnale drept opere de artă sau trebuie luate în seamă doar ca istorii ale unei culturi negative? Personajul şi autorul se întâlnesc în suferinţă şi de aceea dezvăluirea memorialistică are farmecul unei sincerităţi pe care nicio ficţiune n-o poate atinge. Dar nu ne întâlnim aici cu istoria pur şi simplu care e cantonată în zona documentelor, dovezilor şi mărturiilor? Nu cumva confirmăm literar ceea ce ţine de istorie pur şi simplu? Este adevărat că în orice jurnal există o cantitate însemnată de portrete, de micronaraţiuni uneori foarte bine închegate, de sentenţe şi minieseuri, dar totuşi să nu excedăm în metoda demult consacrată de a considera de exemplu Letopiseţele drept literatură. Şi apoi este totuşi un mozaic literar, materia primă din care se vor ridica "dispreţuitele" romane, poezii, drame. Oare cine are ceva de transmis depăşeşte esteticul? Orice mesaj în afara domeniului frumosului transformă opera în altceva - carte de istorie, e drept la fel de revoltătoare ca şi alte episoade ale umanităţii, tratat invers de drept sau o culegere de erori şi rele-voinţe judiciare, de confesiuni şi interviuri. Ştiu, judecata mea poate părea nedreaptă unui fidel al jurnalelor, dar experienţa suferinţei e integrată printre multe altele azi şi apoi mulţi oameni gândesc doar spre viitor, ignorând orice formă de trecut, idilic sau diabolic - în acest sens Al. Cistelecan vorbea de fabuloasa lipsă de memorie a suferinţei la poporul român. Pe de altă parte, exilând memorialistica din tărâmul literaturii, am ajunge în no man"™s land, întrucât istoria ar considera-o prea subiectivă, dreptul mărturie inconsecventă, psihologia o analiză viciată de pragul sinelui. Într-un fel s-ar face astfel jocul celor care nu vor ca aceste memorii să existe sau care cer pur şi simplu ignorarea lor în numele unui viitor care ar refuza astfel orice trecut.

Căutând pe internet lămuriri asupra raportului dintre ficţiune şi memorialistică, am găsit mai multe articole (de exemplu Literatura jurnalelor de Mircea Gheorghe, în Pagini româneşti, iunie 2007) care făceau distincţia între opera de ficţiune şi opera realistă. Memorialistica era astfel "curat" realism, dar la un grad înalt de sinceritate. Prin urmare ar trebui să considerăm fie memorialistica o literatură hiperrealistă, fie realismul o formă indirectă de memorialistică.

Cu aceste ezitări iniţiale, am căutat lămuriri asupra memorialisticii în primul volum asupra literaturii postceauşiste al lui Dan C. Mihăilescu. Am aflat că acum există un conflict explicit între ficţiune şi memorialistică, între literatură şi documentul istoric. Că orice tentativă de valorizare a amintirilor de închisoare este indecentă şi semn de deformare, profesională sau de caracter. "Suferinţa mărturisită nu se cuantifică şi nu se discută din perspectiva podoabelor şi a cosmeticii" (p. 163). Acestui imperativ categoric câteva pagini mai încolo îi este opus un adagiu care spune că "o cerinţă elementară a receptării literaturii memorialistice: cea de a nu absolutiza niciodată nicio afirmaţie a autorului, ci de a lua totul cum grano salis" a nu decreta ca regulă excepţia". totul dintr-o operă memorialistică trebuie luat cu precauţie, cu cât mai mulţi bemoli la cheie" (p 63). Prudenţă, îngăduinţă, multă atenţie şi respect, de parcă am vorbi de bibelouri, nu de opere de artă. Îl judecăm pe Eminescu ori pe Shakespeare cât de rece putem, dar faţă de jurnalul lui Nicolae Steinhardt de pildă să ne purtăm cu mănuşi?

De altfel există o disculpare care presupune şi criticii aceleaşi "defecte" în raport cu norma literară ca şi operele studiate cum vedem în prefaţa cărţii lui Dan C. Mihăilescu: "nu o istorie meseriaşă, ca la carte, se va face aici. Nu sistematizarea savantă, nu tematism, psihocriticism şi comparatism, ci o simplă reunire evaluativă, făcută cronicăreşte, din mers. De aici şi riscurile: aerul de improvizaţie, repetarea obsedantă a aceloraşi idei, subiecte şi ticuri stilistice, excesul descriptiv şi digresiunile exercitate în dauna conciziei şi preciziei" (p. 15).

Prin urmare pe Dan C. Mihăilescu nu-l interesează o conturare clară a speciei memorialisticii, articolele acestei cărţi au avut iniţial un destin gazetăresc, ci pur şi simplu constată existenţa unui număr mare de opere de acest tip pe care a căutat să le structureze în 3 zone temporale: 1. evenimentele interbelice cu gruparea Kriterion, legionarii, guvernarea carlistă, Antonescu, 2. experienţa concentraţionară ori judecăţile critice necruţătoare de tipul Monica Lovinescu din timpul comunismului, 3. prezentul postceauşist în care alături de mărturisitorii primelor două tipuri se manifestă creatorii de jurnal de introspecţie, dar şi cei care publică memorii pieptănate în care îşi arată doar faţeta bună, foşti corifei ai comunismului care caută să-şi proclame public imacularea. Pe de altă parte, tipurile de memorii selectate au constat nu numai din memorialistică propriu-zisă, ci şi din cărţi de corespondenţă ori de interviuri, cele din urmă numite elegant eseu conversaţional.

Recunoscând importanţa acestui demers critic, nu cunosc la ora actuală alte cărţi care să încerce o sinteză a memorialisticii contemporane române şi am fost interesat de structura articolelor lui Dan C. Mihăilescu. Există anumite idei fixe în articolele sale, anumite abordări preferate? Ce anume îi atrage atenţia? Pot afirma cu certitudine că în aproape orice articol există aceste teme: faze biografice interesante, bârfe, relaţii cu generaţia, idei, mentalităţi, habitudini, portrete. Deseori propune mai multe tipuri de lecturi, numite fie registre, fie trasee de ajuns în miezul cărţii prin care stabileşte o anume configuraţie a jurnalului studiat.

Astfel, la Alice Voinescu întâlnim o configuraţie istorică, psihologică, socială, la Mihail Sebastian se vorbeşte de un jurnal intim, jurnal de creaţie, jurnal intelectual şi politic, iar la N. Steinhardt face distincţia între jurnalul de fapte şi jurnalul de idei. Marchează tonul şi metodele naraţiunii (nume, curgere a naraţiunii, topografii, acte, hărţi, cronologie) şi este amator de caracterizări de personaje care defilează într-un adevărat labirint de figuri încât ai senzaţia unei invazii de oameni picanţi, descoperiţi la mod hiperbolic. Încercând să arate ce nu este jurnalul lui Ion Ioanid ori cel al lui Mircea Zaciu, aflăm şi care tipuri de jurnal sunt refuzate de criticul nostru - cel de tip vindicativ, de pamflet, de melodramă, de tip moralist-ipocrit.

Am observat la Dan C. Mihăilescu că atras de farmecul unor realităţi disipate, cu un deja conturat aer arhaic, îşi refuză ideea, problematizarea, sensul pentru care a citit el acea carte, gândul tare. Ai senzaţia persistenţei în critica sa a unui mecanism descriptiv şi a unei neexprimate politici corecte. Am simţit nevoia să mă întreb cum a ratat Dan C. Mihăilescu acest domeniu al memorialisticii? Care esenţe i-au lipsit? Probabil sunt sufocante atâtea defilări de persoane, există puţine idei, se degajă un anumit aer de improvizaţie şi frivolitate. Unele articole sunt prea scurte. Nu te lămuresc deloc despre ce e vorba şi conţin prea multă istorie ori digresiuni. Uneori foloseşte termeni impenetrabili unui neiniţiat în istoria şi teoria literară (criterionism, desubstanţiere, butaforie, cazuistică, histrionic, mizofil, veleitar, delabrare, plezirist, agelast, misologie, acromatopsie, ciclotimic, volet). Totuşi punctul forte al acestei cărţi constă în găsirea celor 2-3 aspecte ale autorului şi apoi împodobirea lor cu epitete sau sinonime uşor exotice. Iată câteva exemple:
"Monica Lovinescu a fost judecată zeci de ani în termeni de tribunal moral, de instanţă a conştiinţei literare, o persoană care şi-a desprins ascultătorii cu tonul casant, ricanant, necruţător în verdicte."
"Laboratorul doinaşian avea nu dogori de Athanor, ci răceala unei săli de autopsie."
"Cititor excelent, adică specialist în disecţii textuale, Ov. Crohmălniceanu e tipul de critic pedagog, pasionat mai mult de şlefuirea lentilelor, decât de ascuţirea pensetei - îşi observa interlocutorul cu ochii cu care de pildă, Junger îşi studiază colecţia de lepidoptere."

Foarte rar, Dan C. Mihăilescu caută un algoritm al temelor unui autor. Astfel, Titus Popovici aflăm că ar fi lucrat "după un reţetar comunist prestabilit: pitorescul mediului familial care cuprinde ruralul şi urbanul, proletariatul şi chiaburimea, mahalaua şi aristocraţia de la casină, biserica şi belferimea, ziaristul şi activiştii, doctorul, birtaşul, evreii, ungurii şi nemţii, conflictele interetnice sau dilema tânărului insurgent, camilpetrescianul viitor utecist (eul şi colectivitatea, însingurarea şi angajamentul politic)."

Uneori selectează tale quale anumite consideraţii critice ale autorilor de jurnal. De pildă constată că Nicolae Steinhardt, deşi ajunsese călugăr, totuşi rămăsese la fel de tranşant în privinţa verdictelor critice: lui Adrian Marino nu-i găseşte nimic original şi-l crede lipsit de "acel suflu moral fără de care nu încape critica menită a dăinui". Petre Pandrea îl considera pe Geo Bogza "incult filosofic, incult în problematica estetică". Pictorul Mihai Sârbulescu constată amar "că azi e de bon ton să poceşti chipurile. Dacă prezinţi totuşi o figură frumoasă, trebuie neapărat să fii ori ironic, ori dulceag-idilic".

După acest excurs prin partea critică a cărţii, următoarea direcţie de analiză care mi s-a părut productivă a constat în selectarea câtorva teme mai insistent conturate.

Cultura ar fi o primă temă. Lipsit de şansa unei culturi occidentale datorită condiţiilor de detenţie, Ion D. Sârbu proclamă cu orgoliu Jilava un alt Oxford, iar tăiatul stufului o şcoală iniţiatică similară experienţei yoga a lui Mircea Eliade. Constată lipsa unui pattern cultural român, o creştere şi o descreştere după legi haotice. Sanda Galopenţia ne dezvăluie că ura mediocrilor faţă de intelectuali are aceleaşi forme de manifestare şi în Franţa, considerată de snobi ţara culturii. Iar pe plaiurile mioritice aflăm că în anii "™50 marea bibliotecă de la Miorcani a lui Ion Pillat a servit la pârlitul porcilor. Sunt amintite legende literare, de pildă că Nae Ionescu ar fi fost otrăvit din ordinul regelui Carol al II-lea sau este iniţiat un jeu de mots: Ion Negoiţescu i-a înjurat pe românii din străinătate: "vă urăsc, trăiţi din nenorocirile noastre" şi iată răspunsul lui Dan C. Mihăilescu - "lasă că şi noi ne hrănim cu tristeţile lor".

Trecând spre o a doua temă, cea politică, să-l amintim pe Al. Paleologu care afirmase "că lumea se împarte peste tot în râzători şi nerâzători. Asta explică de ce atât la creştini cât şi la musulmani, legionari, comunişti, la puritani există această malformaţie sufletească exprimată prin încruntare şi posăceală. Vom scăpa de comunişti, vom scăpa de multe, dar de agelişti n-o să scăpăm".

Arşavir Acterian crede că politica a fost pentru el o păcăleală, o experienţă disperată pentru că falimentase "în experienţa Absolutului" (p. 28), iar Ion Ioanid cerea politicienilor interbelici doar două criterii - să fi fost oameni de onoare şi buni români. Petre Pandrea afirmă că Sf. Ignaţiu de Loyola cu dictonul lui - scopul scuză mijloacele - era un biet naiv faţă de neoiezuiţii comunişti. Monica Lovinescu constată triumful contrarevoluţiei care ne-a inversat aproape complet percepţia asupra ultimilor ani ai comunismului - pentru multă lume azi disident n-a fost Mircea Dinescu, ci Ion Lăncrănjan. Şi tot ea se întreabă, văzând modul cum sunt şi azi vânaţi simpatizanţii dreptei, dacă nu este "victima unei halucinaţii. Nu cumva România a stat ea jumătate de veac sub o stăpânire legionară, iar comuniştii sunt aceia care au deţinut puterea doar vreo câteva luni de zile şi apoi, băgaţi la închisoare de Antonescu, n-au mai ieşit decât prin 1964 prin temniţe? Nu cumva am visat, şi tot Estul european, a scăpat din 1989 încoace, nu de teroarea comunistă, ci de cea" fascistă". Iată câteva locuri comune amintite în memoriile foştilor potenţaţi comunişti de genul lui Cornel Burtică, Dumitru Popescu, generalul Pleşiţă: 1. comunismul rămâne sfânt în principii, dar trădat de nemernicia generală 2. Dej şi Ceauşescu au fost patrioţi desăvârşiţi, dar au fost nevoiţi să rabde răul fie din cauza Moscovei, fie a Elenei Ceauşescu 3.activiştii au fost permanent hărţuiţi de Securitate 4. ororile iniţiale au fost justificate de sabotaje sau de presiunile internaţionale. Sanda Galopenţia constată că în Occident "intelighentia de stânga nu ascultă decât mărturiile oamenilor care mai cred încă în comunism sau nu mai cred în el. Cei care nu au crezut niciodată nu sunt ascultaţi, nu este loc pentru ei". Monica Lovinescu adaugă tot despre Occident că a mărturisi că ai fost comunist sau chiar stalinist nu aduce nici un prejudiciu, dimpotrivă, eşti destul de bine văzut; în schimb, a fi aderat la o formă sau alta de fascism, oricât de tranzitoriu, reprezintă o pată de neşters, în stare să curme orice pată intelectuală.

Şi între aspectele triste ale politicii, iată o consideraţie a lui Ion D. Sârbu care credea că "rolul nostru aici au carrefour des empires mortes este nu acela de a valorifica virtuţile popoarelor mari, ci de a le compromite", o picanterie jenantă, anume că tânărul Alexandru Balaci, "comunist declarat" a aruncat pe fereastră pomul de Crăciun al soţiei (obicei ce nu mai corespundea vremurilor noi) sau o întâmplare cu iz spăimos: cimitirul Crângaşi care a devenit ulterior ştrand şi loc de agrement a fost desfiinţat în primăvara lui "™86. 10000 de morţi sau fost scoşi şi transportaţi în condiţii infernale tocmai la marginea oraşului, lângă gropile de gunoaie. Şi realizez că şi eu am făcut baie în acele piscine. Îh!

Partea religioasă a acestor amintiri este aproape ignorată, doar la Nicoale Steinhardt sunt consemnate câteva consideraţii - natura milostivă a Divinităţii - "la diavolul-contabil nu încape nici cea mai mică ştersătură. Hristos dintr-o dată şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul", bunul-simţ în raport cu sofisticăria - "Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ. Pe cărările sofisticate au mers ereziile", pericolul mândriei proaspătului convertit - "tata" după ce i-am spus că m-am botezat: Numai să fi fost sincer şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis că Dumnezeu o să se ocupe de tine. Nu uita că mai sunt vreo 3 miliarde."

La sfârşitul acestui studiu asupra primului volum din Literatura română în postceauşism, ţin să amintesc câteva idei care mi s-au părut importante dintre cele nu prea multe sugerate de Dan C. Mihăilescu. Sunt încă teme ignorate sau puţin dezvoltate în literatura contemporană: viaţa pe moşii, consemnarea şedinţelor de psihanaliză, studiul gândirii temnicierului torţionar. Este ignorat de asemenea tipul cinicului pieziş, cel care îţi taie argumentul vorbindu-ţi nemotivat de altceva sau care culpabilizează pe toată lumea, inclusiv pe pruncii din grădiniţe pentru a nu mai fi învinovăţit el însuşi (nimeni n-a scăpat nepătat, nimeni nu-i mai breaz).

Părerea mea.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea





Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. man spune:

    “Îl judecăm pe Eminescu ori pe Shakespeare cât de rece putem, dar faţă de jurnalul lui Nicolae Steinhardt de pildă să ne purtăm cu mănuşi?”

    Diferenta dintre memorialistica si literatura se rezuma astfel la mine: Ion Ioanid a trait ceea ce Dostoievski a scos in capul lui. Ba chiar mai mult, daca e sa ii dam crezare lui Soljenitan. Deci vad memorialistica terorii (nu numai cea de natura comunista) ca situata undeva deopotriva in afara si inlauntrul literaturii. Asa stand lucrurile, nu e interzisa o analiza a memorialisticii cu instrumentele criticii literare pur-sange, dar nu vad la ce ar folosi. Adica Steinhardt si-a luat zeci de bocanci in gura si pe mine ma intereseaza sa il trag de maneca pe considerente stilistice?! (am zis Steinhardt la intamplare – ironia e ca Steinhardt e si scriitor redutabil, pe langa ca e un marturisitor atat de valoros). Ma apuc sa critic fervent inconsecventele literare ale d-nei Monica Lovinescu in Jurnal cand acolo se musteste de viata efervescenta? E un demers pe care nu as indrazni sa il fac cu acribie. Mentiuni oarecare da, cand e cazul, ca la Anita Nandris-Cudla, care are o limba literara serenisima, dar nu as merge in nici un caz la a aplica acelasi “tratament”.

    raspunde

  2. gabimirea spune:

    Judecata asta in raport cu memoriile mi s-a parut si mie mult timp dreapta. dar in acelasi timp am constatat o indiferenta uriasa fata de aceste marturii. ce se intampla? Care era cauza! de ce tinerii dovedesc o indiferenta crasa in fata ororilor trecutului?
    Apoi mi-am zis ca poate pun gresit problema. Sunt oameni care iau zeci de picioare in gura si afara din inchisoare. Sunt mame care isi vad copiii morti, tineri care isi pierd nemotivat sau din acte de sadism iubitele, parinti abandonati de copii, etc. Oare acestea nu sunt tragedii la fel de grave? Exista forme mult mai tari de a ucide sufletul decat niste pumni in gura. Infernul este si inlauntrul si in afara inchisorii. Il vezi sau nu in functie de gradul de pesimism.
    Si spui ca acele scrieri mustesc de viata efervescenta. Daca ar fi fost asa, si nu pot afirma contrariul clar fiindca nu am citit o multime din jurnalele mentionate de Dan C. Mihailescu atunci acestea ar fi trebuit sa se impuna ca mari opere ale literaturii romane. S-a intamplat asa? Nici macar jurnalul lui Steinhardt n-a rezistat in manuale, ce sa mai vorbim de I.D Sarbu sau Jeni Acterian. Au o mare influenta aceste scrieri? Toata lumea vorbeste cu respect despre ele, dar se continua scrierea de tip postmodernist, sunt consemnate experiente cretine de genul cate tigari a mai fumat autorul sau cum l-a mai suparat maica-sa ori vecinul aseara, ce bine se simte el cand se drogheaza si ce viziuni de anahoret are.
    De aceea trebuie discutate prin prisma estetica aceste scrieri, altfel le transformam in istorie, in obiect de cult si in acelasi timp odata mortificate sfarsesc prin a nu influenta pe nimeni.
    Si da, sunt ele modele de scriere, trebuie depasita acea experienta sau amplificata?
    Iar exemplul tau cu Monica Lovinescu este nepotrivit – totusi a trait la Paris, unde picioare in gura nu a luat si
    in fond a jucat rolul unui mare critic literar.
    Iar Dostoievski n-a scos din capul lui Amintiri din subterana de exemplu, ci a facut realmente puscarie. Dar nimeni nu se gandeste sa fie ingaduitor cu acest autor pentru asta. Lasa-l ca a patimit si si-a luat piciaore in gura.
    Si revin la considerentele stilistice – de ce minimalizezi rolul criticii? asta ar insemna ca toate recenziile noastre sa nu fie decat urmariri de floricele stilistice, lucru profund neadevarat. Nu cumva criticul stabileste anumite ierarhii, ofera niste pronosticuri, arata valoarea si frumusetea unei lucrari. Nu cumva pornind de la aceasta literatura de tip memorialist trebuie reexaminat rolul criticului? Mai este nevoie de aceasta instanta de intermediere catre cititor sau este o chestie inutila cum dai de inteles din apelativul depreciativ – floricele stilistice.
    Parerea mea

    raspunde

  3. krossfire spune:

    Mai faceti sau nu schimb de link-uri cu BMB :) ?

    **link sters de administratorul blogului; reclama costa!

    raspunde

  4. Andrei Rosca spune:

    krossfire: invatati sa va promovati! Nu asa se face. Nu imi amintesc ca eu sau alt membru bookblog sa fi discutat vreodata cu voi de un schimb de linkuri.

    V-ati bagat in seama lasand un link catre noul vostru blog si l-am acceptat, desi nu ar fi trebuit.

    Acum insa exagerati. Am sters si linkul postat acum 2 zile si cel din mesajul de mai sus. Daca se mai intampla o data primiti Ban pe blogul asta.

    raspunde

  5. krossfire spune:

    De fapt am lansat link-ul pe mai multe bloguri. Cu multi am vorbit pe mail si nu-mi aminteam exact daca am trimis si aici.

    Cat despre ”nu asa se face” – mai usor cu lectiile de PR.

    Am priceput mesajul. Nu mai dam pe-aici.

    raspunde

  6. man spune:

    – “Care era cauza! de ce tinerii dovedesc o indiferenta crasa in fata ororilor trecutului?” – regretele mele profunde pentru dansii. o marturie trebuie sa fie mai mult adevarata decat mumos expusa. daca autorul are si oarecari valente literare, bine, dar nu e o conditie sine qua non. daca ei nu reactioneaza la factorul uman, ce te face sa crezi ca ar putea reactiona la factorul estetic, care implica ceva mai multa subtilitate?

    – nu a zis nimeni ca tragediile de alt ordin decat cele cauzate politic ori istoric sunt mai prejos. nu stiu care e “cota” la acestea, insa un impediment in interesul pentru cele istorice e o repulsie a priori naiba stie de cine inoculata.

    – “atunci acestea ar fi trebuit sa se impuna ca mari opere ale literaturii romane. S-a intamplat asa?” – viata efervescenta de care vorbeam nu e un criteriu pentru facut manuale. manualele presupun ca se fac pe considerente mai beletristice. personal, ma bucur ca nu au prea ajuns in manuale. le-ar fi “pervertit”, le-ar fi scazut si bruma de interes de care se bucura.

    – “De aceea trebuie discutate prin prisma estetica aceste scrieri, altfel le transformam in istorie, in obiect de cult si in acelasi timp odata mortificate sfarsesc prin a nu influenta pe nimeni.” – istorie sunt in principal. daca au unele oarecare tangente cu literatura, cu atat mai bine. dar nu as aplica sub nici o forma acelasi tratament critic din acelasi motiv : nu ma intereseaza analiza estetica a suferintei marturisite, de orice natura ar fi ea.

    – ai partial dreptate cu Monica Lovinescu, dar nu uita de cele doua(parca doua,nu?) batai suferite. Numai d-sa stie in ce tensiune a trait si prin cate amenintari a trecut. Si cu Dostoievski tot partial : ziceam ca daca e sa ii dam crezare lui Soljenitan, ocna lui Fiodor Mihalovici a fost parfum pe langa lagarele lui Alexandr Isaievici (si nici chiar el nu a dus-o cel mai rau)

    – concluzie : nu minimalizez rolul criticii. atata doar ca memorialistica e o ograda in care trebuie sa aiba grija cum calca, pentru a nu se face de ras. (numai tu ai folosit sintagma “floricele stilistice”)
    ca recenzent (nu ma consider critic), in situatia unui asemenea “gen literar???”, prefer sa fiu un simplu mediator care atrage atentia asupra unor lucruri fata de care suntem desensibilizati in cel mai tragic mod.

    raspunde

  7. gabimirea spune:

    O sa incerc in mai multe mailuri sa-ti dau cateva raspunsuri, Silviu.
    Problema este destul de complicata si pana la urma trebuie sa trecem dincolo de ce imi place mie sau tie. De la inceput vreau sa-ti spun ca am citit aproape toate cartile de memorialistica pe care le-am prins, inclusiv pe Alexandr Soljenitan – si ca o lauda – povestea cu gulagul am citit-o in spaniola. ma aflam in Spania si din toata literatura gasita acolo, m-a atras doar … Soljenitan.
    Acum punctul 1. Cel dedicat suferintei. Hai sa ne imaginam ca suntem in inchisoare alaturi de acesti oameni. Suferinta exista din plin in fiecare celula, mizeria umana se afla langa noi, nimeni nu are dreptul sa vorbeasca vecinului, sa stea jos, multi au obrajii tumefiati de la batai, toti sufera de foame, de caldura, de spaima lui maine. Se gaseste insa o persoana care in soapta recita o poezie – Iisus in celula, sa zicem Radu Gyr (vezi pe /poezii). Oamenii simt ca toate suferintele lor sunt dezvaluite acolo, ca patimile lui Hristos au fost inca mai grozave, ca ei au acolo de indurat cativa dobitoci care isi ascund ratarea in spatele unei false doctrine, dar Iisus avea de luptat cu toata lumea, cu necredinta tuturora. Oricine va povesti de suferintele sale nu va emotiona pana la dementa cum o face acea poezie. Intr-un fel arta nu este decat atingerea catharsis-ului si cum o face este pana la urma chestie de amanunt. ca o face prin intermediul unui poem sau printr-o marturie cutremuratoare de 500 de pagini e indiferent. Nu trebuie minimalizat rolul artei – atunci cand isi atinge scopul, il face pe ascultator, cititor, ce-o fi sa fuzioneze pe deplin cu intamplarile de acolo, cu sentimentele propuse, cu situatia de viata. Tu intelegi persoanele de demult fiindca ai atins de cateva ori catharsisul prin cartile de memorii. Unde acest lucru nu s-a intamplat avem de-a face doar cu istorii personale, e drept mai mult sau mai putin grave. Stii care carte m-a impresionat cel mai mult despre inchisoarea de la Pitesti? Cea a lui Paul Goma, care insa nu a fost acolo martor, actant, dar care a reusit sa arate intocmai atmosfera bestiala a acelei camere spital.
    Poate asta face literatura, invoca o atmosfera specifica, un aer, fir-ar sa fie acel je ne sais quoi.
    Candva am suferit un conflict interior foarte adanc dupa lectura acestor jurnale, mi se parea ca tot restul literaturii e o prostie, dar priveam gresit, fanatic.
    Credeam ca rolul meu ca profesor este sa marturisesc doar despre aceste opere, dar bine, oare tot ce se scrisese inainte nu fusese tot despre oameni?

    Cat despre pervertirea acestor opere.
    In primul rand nu cred ca trebuie dispretuit asa fara argument rolul educatiei si al manualelor. Foarte multi elevi doar asta citesc. Asta e realitatea si este de neschimbat.
    Apoi exista la istorie studiul Holocaustului. Ti se pare ca s-a diminuat ceva din tragedia acelui fenomen prin studiu?
    Partea proasta si pe care am descoperit-o din marturiile de azi este ca nu se vrea realizarea unei identitati intre comunism si fascism. Al doilea e studiat, condamnat, considerat o mare eroare a umanitatii, aduce ani grei de puscarie daca ii mai sustii aberatiile, in schimb comunismul este privit cu toleranta, cu simpatie, iar ororile pe care le-a generat sunt transformate printr-o bagheta magica in simple fenomene locale, fara importanta. Intr-o adoptare gresita a doctrinei ramasa in continuare infailibila, perfecta.
    Dar faptele astea tin de politica, de filosofie, de sociologie si nu le pot masura amplitudinea in lipsa instrumentelor potrivite.
    Eu am doar tema detentiei printre alte teme – sa zicem razboiul care genereaza moartea, iubirea care genereaza moartea, boala care genereaza moartea, etc. care genereaza moartea – si cum pe acelea le judec cu instrumente estetice, urmarind daca ating sau nu catharsisul, daca ma tin sau nu cu sufletul la gura, nu pot gasi pentru literatura detentiei alt tratament.
    Eu pot urmari cantitatea de bine si de adevar din acest tip de literatura, dar nu o pot face la amplitudinea specialistilor binelui si adevarului, incepand bineinteles cu istoricii. Pot sa vad care este cantitatea de frumos dintr-o asemenea viata, daca este un mizerabilism continuu sau ploaie continua de batai, injurii, atmosfere depresive.
    Daca insa exista si oameni frumosi in inchisori, gesturi de prietenie, amintiri care ajuta la supravietuire, sfaturi de infruntat tortionarii acestea se cheama literatura, se cheama frumos.
    Cum spunea Eminescu – poezia, adica una dintre principalele forme de literatura est o mantie de aur peste tarana cea grea. Peste barbaria noastra a tuturor.

    raspunde

  8. Pingback: Literatura romana în postceauşism. Proza. Prezentul ca dezumanizare » Carti

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro