Autor: Filip Florian
Rating:

Imaginaţi-vă că ar exista un cititor îndeajuns de naiv şi de aiurit încît să nu ştie mai nimic despre vremurile noastre, despre ce şi cum se scrie, despre cronici, recenzii şi comentarii. Dacă ar citi romanul lui Filip Florian, ar fi convins că acesta se află la maturitatea sa ca prozator şi că Degete mici este o carte de trecut fără nici o ezitare la "romane clasice". Nu vreau să spun că, prin eticheta de clasic, Degete mici ar trebui pus pe raft, lăsat să se prăfuiască şi pomenit periodic cu respect. Dimpotrivă, ar trebui citit şi admirat. Motivul îl reprezintă cele cîteva elemente care lipsesc multor cărţi publicate recent, anume empatia, plăcerea de a descrie o lume care nu este nici sordidă, nici lipsită de speranţă, precum şi evitarea oricărei reţete care ar putea aduce plictisul.

Totuşi, romanul nu încearcă să fie original cu orice preţ, de aceea păcăleşte, te duce cu gîndul la un stil sau la altul, îţi arată un adevăr sau altul, la fel de verosimil, în fine, te poartă prin lumea pe care o cunoşti, arătîndu-ţi că ea poate fi şi altfel. Intriga poliţistă este, din acest motiv, doar o cale de a ilustra acest altfel: într-o ţară îndepărtată cu formă de peşte lăţit, se descoperă o groapă comună în mijlocul unui castru roman. Este o minunată ocazie pentru fiecare personaj de a-şi confirma obsesiile: pentru şeful poliţiei, locul marchează o execuţie comunistă, crima oribilă mascată de putere; pentru colonelul-magistrat - un număr impresionant de oase ale degetelor mici, colecţionate pentru protecţie, la fel ca amuleta sa; pentru călugărul Onufrie - o ultimă parte din încercările la care a fost supus" Într-un fel sau altul, personajele gravitează în jurul acestui mormînt uriaş, unele încercînd să afle un adevăr, altele să impună un adevăr diferit, altele trăind undeva între viaţă şi poveste, cum este cazul naratorului Petruş, arheolog şi cronicar talentat al acestei provincii.

Pe lîngă cronica plină de umor şi simpatie a lui Petruş, care descrie personaje fascinante, personaje mici, îndulcite - un bucătar de porumbei, tanti Paulina care ghiceşte în cafea, lady Embury, Jojo -, episoadele care-l au ca protagonist pe călugărul Onufrie fac parte dintr-un basm înfricoşător. Un basm care nu cunoaşte nuanţe ale binelui şi răului, unde frumuseţea şi urîţenia au aceeaşi intensitate şi un personaj fabulos, pentru care timpul şi spaţiul apar diferit. Călugărul Onufrie face parte din acea categorie de "însemnaţi", marginalizat acolo unde se întîlneşte realul cu magicul, loc în care îşi creează o lume doar pentru el.

Printre atîtea poveşti mici, savuroase prin ele însele, cît şi prin faptul că nu sunt vehiculul vreunei nemulţumiri, acuzaţii, critici, un final spectaculos al cazului oaselor nu-şi are rostul. Posibile piste există, tot aşa cum există, în mintea fiecărui cititor, cîte o completare la fiecare poveste rămasă neterminată, indecisă, suspendată. Dar nu găsesc să fie o lipsă a romanului, dimpotrivă, o lume ca aceasta, misterioasă, neclară înseamnă o provocare mai mare decît un univers explicit. De aceea, Degete mici e o lume care merită recomandată cu tot entuziasmul.

O recenzie de: Mihaela Butnaru