Autor: Paul Auster
Rating:

Cînd am încercat să descifrez codul din Travels in the Scriptorium, cartea aceea elegantă şi stranie, nu am luat în calcul două romane de Paul Auster, atunci încă necitite. Unul dintre ele este Moon Palace. Mă bucură faptul că pot scrie despre această carte în termeni optimişti, că afirmaţiile elogioase de pe ultima copertă nu sunt exagerate. Moon Palace poate fi numit "extraordinar" cu toată încrederea.

Totuşi, îl văd ca extraordinar numai în anumite condiţii, acelea pe care le-a impus stilul lui Paul Auster de la prima sa carte. În primul rînd, Moon Palace, deşi apare ca o saga a trei generaţii, nu dă nici o clipă impresia de "felie de viaţă", nu aparţine prozei realiste. Nu are pretenţia că ar spune ceva esenţial despre oameni, ceva atît de simplu şi de onest, încît să tulbure sau să emoţioneze. Ca şi în celelalte romane austeriene, importantă este povestea în sine, mai puţin mesajul.

Am urmărit întîmplările prin care trece Marco Stanley Fogg într-o stare de aşteptare şi tensiune, de curiozitate similară celei cu care aş fi citit un roman de aventuri. Totuşi, nu am avut nici un moment impresia că aş putea afirma "e ca în viaţă", că M. S. este un prototip uman sau că ar putea fi asociat unei figuri cotidiene. Mai degrabă demonstrativ, Paul Auster foloseşte personajele, descărnate, dar vii textual, pentru a expune o reţea fabuloasă de semne şi coincidenţe. Îi reuşeşte minunat, natural, fără efort: Moon Palace este firma luminoasă a unui restaurant modest, care străluceşte în faţa ferestrei lui Fogg într-o noapte de depresie. Povestea lui începe în vara primului pas pe Lună şi se sfîrşeşte sub o lună rotundă, galbenă: "Then the moon came up from behind the hills. It was a full moon, as round and yellow as a burning stone. I kept my eyes on it as it rose into the night sky, not turning away until it had found its place in the darkness."

În al doilea rînd, romanul se ocupă de incredibilul aflat la tot pasul în viaţa reală cu naturaleţea care îl face acceptabil. Transformă fapte greu de înghiţit în alte condiţii(de exemplu, un stil mai imprecis) în întîmplări fireşti, astfel că textul nu este o construcţie fixă, ci după înţelegerea cititorului şi răbdarea lui de-a lipi piese de puzzle. Altfel, fără a fi citit, este greu de crezut cum anume un personaj ca M. S. Fogg, după cîteva luni de vagabondaj ("I wanted to push myself as far as I could go and see what happened to me when I got there"), ajunge să îşi întîlnească bunicul şi tatăl, fără a-i cunoaşte, de fapt. Multe asemenea semne se găsesc peste tot în roman, amănunte întîmplătoare se dovedesc a fi esenţiale cîteva pagini mai încolo, parcă pentru a demonstra că expresia "ironia sorţii" nu e uzată.

În fine, viaţa neîncepută a lui Fogg, după cum se exprimă el însuşi, deşi a trăit coincidenţe devastatoare, este, din orice punct ai privi-o, o poveste fascinantă. Chiar dacă greu de crezut prin unele locuri, previzibilă prin altele, Moon Palace îi va convinge pe cei nehotărîţi în privinţa talentului de prozator al lui Paul Auster şi îi va entuziasma pe admiratorii lui. Fără să iasă din obsesiile obişnuite, Paul Auster este şi aici un iluzionist desăvîrşit.

O recenzie de: Mihaela Butnaru