Autor: Gyí¶rgy Dragoman
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Punctul esenţial pe care îl văd la romanul lui Gyí¶rgy Dragoman se referă la perspectiva asupra unui sistem totalitar. Cred că cei mai mulţi se lasă din ce în ce mai greu sensibilizaţi de poveştile din anii 1980, şi în general de poveştile cu şi despre comunism. Probabil se întîmplă din lehamite, din graba de a alunga cît mai repede şi cît mai în adîncuri amintiri şi pseudo-amintiri neplăcute, probabil se întîmplă şi din cauza tonului de anecdotă a celor mai multe din aceste poveşti. Sau din cauza prea multor istorii despre ingeniozitatea românilor asupriţi, despre şmecherism necesar şi mecanisme de deviere a unor greutăţi sufocante: pierderea libertăţii şi a identităţii.

Regele alb arată altceva faţă de anecdotele sugerate mai sus: cum se dezvoltă un copil în situaţii opresive, injuste, ilogice, avînd modele care se contrazic, şi mai ales în lipsa modelului patern. Tatăl lui Dzsata (sugestiv şi faptul că personajele sunt cunoscute după poreclă) este trimis la Canal din cauza semnării unei petiţii, iar absenţa lui mi se pare aproape ea însăşi un personaj al cărţii.

Cît despre copilul-naratorul, are toate trăsăturile ca să fie o figură demnă de reţinut: o inteligenţă cu sclipiri ironice, destulă naivitate şi îndrăzneală, o privire asupra lucrurilor suficient de clară pentru a lăsa cititorul să bănuiască personajul, să îl completeze, să şi-l imagineze, de asemenea, să îşi imagineze contextul, să îl personalizeze. Este interesant genul acesta de abordare, aşa cum am văzut-o eu, nefixată, maleabilă, o mănuşă mai potrivită pentru cititor decît alte genuri de scriere (de exemplu, decît textul cu un personaj acaparant, atotcuprinzător, vehement).

Lumea din povestirile lui Dzsata e misterioasă şi înfricoşătoare, măreaţă şi plină de evenimente, aşa cum a fost lumea pentru cei mai mulţi dintre noi. Uşor de simpatizat cu băieţelul aflat în război contra lumii, fragil şi curajos, care încearcă să se construiască şi să se apere pe sine. În plus, Gyí¶rgy Dragoman ilustrează nişte personaje verosimile, micii şi marii tirani, elementele unei reţete a terorii, generalizată, la fel ca teama.

Totuşi, cu tot talentul scrierii (cartea mi se pare ireproşabil construită), Regele alb nu este romanul care să schimbe radical sau să influenţeze direct ideile şi sentimentele, atitudinile cuiva pretenţios, cu aşteptări mari, hrănite de cronicile favorabile. Cartea este una dintre acelea care se termină după ce ai închis coperta a patra. Uneori, nici nu trebuie mai mult.

Scrisă de Mihaela Butnaru