Autor: Nichita Danilov
Rating:

Primul volum al romanului Tălpi ar putea fi citit ca o descriere geografică a unui spaţiu inexistent, anume oraşul din mintea omenească. Am început să citesc acest volum cu speranţa că-mi va arăta Iaşul boem, fermecător pînă şi în mizerie, aşa cum există el pentru mine. În loc de acesta - inofensiv, inert, apare în carte un personaj-spaţiu agresiv, torţionar pentru cei care îl locuiesc.

Acesta este oraşul pe ale cărui străzi suferă tălpile lui Bikinski, pictor de icoane, reclamă ambulantă şi gînditor de ocazie. Acesta este oraşul care se creează în timp ce el merge şi vorbeşte cu sine. Bikinski este un personaj bizar, aproape la fel de bizar ca "omul nou" pe care îl prezintă în discursul său de încheiere. În acelaşi timp, Bikinski înseamnă tot ce este omenesc într-o societate incertă, ostilă fiinţelor umane şi potrivită mai curînd pentru statui, cum e Cuza din piaţa Iaşului, impasibil la ghinion şi sărăcie.

Totuşi, este adevărat că atît pentru Bikinski, cît şi pentru celelalte personaje, ghinionul şi sărăcia sunt boli incurabile, pe care numai alcoolul le poate păcăli cîteodată. Astfel că, mergînd pe aceste două coordonate, romanul poate fi privit ca fabulă, una vesel-tristă, cu un pitoresc care încîntă şi stîrneşte zîmbete. Însă zîmbetele acestea nu sunt tocmai libere, atît timp cît oamenii văzuţi printre pahare şi tramvaie nu aparţin atît de mult unei lumi caricaturale pe cît am vrea. În fond, înghesuiala din tramvai se întîmplă la fel peste tot şi probabil în fiecare oraş gunoaiele sunt ascunse de clădiri impunătoare.

În afară de acest pitoresc, uşor de asimilat unui oraş de provincie, fie el şi imaginat, există în roman pasaje de "dialog" absurd, care atrag afectiv, electrocutează - şi cuvîntul nu este folosit abuziv - cu o stare. Un exemplu:

"Singur: Cel mai bun prieten!
Lui însuşi: Ne cunoaştem de cînd eram atîta (arată cu mîna semnul: pînă la genunchi).
Singur: Cu timpul devii tot mai singur. Singurătatea e-o boală fără leac: hua-hua!
Lui însuşi: La patruzeci de ani eşti de patruzeci de ori mai singur decît la douăzeci, hua-hua"
Singur: Singurătatea îţi macină oasele.
Lui însuşi: Hua-hua, îţi subţiază buzele.
Singur: Hua-hua, devii din ce în ce mai rece. Hua-hua!
Lui însuşi: Hua-hua! Nu e nici o dramă. Hua-hua, toate trec."

Aici textul se eliberează de umorul comun, de incoerenţă sau de îngroşarea unor însuşiri, pe care le-am întîlnit prea des ca să mai poată stîrni vreo reacţie. Aici lumea lui Bikinski, modelată de mintea sa, îi scapă de sub control, iar locul temutului colonel Geană este luat de un personaj cu o sută de feţe, care nu mai apare de neunde, ci există peste tot. O instanţă înfricoşătoare care oferă numai alegerea între "neant" şi "asfalt".

Şotronul propune deci un drum prin derizoriu şi incert, într-un oraş care-şi arată urîţenia ca pe cea mai preţuită frumuseţe, unde tălpile sîngerează şi dinţii scrîşnesc. Rămîne însă întrebarea unde duce acest drum.

O recenzie de: Mihaela Butnaru