Autor: Stig Dagerman
Rating:

"Nu-i adevărat că un copil care s-a fript o dată se fereşte de foc. Focul îl atrage, aşa cum lumina atrage un fluture de noapte. Se înţelege că apropiindu-se din nou se va frige iarăşi. Dar cu toate acestea se va apropia şi mai mult." Acest text concis este motoul cărţii şi, după cum am înţeles pe parcurs, firul de urmărit. Totuşi, titlul pe care l-a ales traducătorul (pentru Brí¤nt barn - copil ars) nu pare prea potrivit unui roman construit pe schema foc-ardere-arsură. Să fie, poate, o întîmplare ironică"

La început, tînărul Bengt este cel care doreşte să treacă lumea întreagă prin foc, după ce asistă la spectacolul derizoriu al înmormîntării mamei sale, femeia urîtă şi greoaie, antipatizată de toată lumea, moartă într-o măcelărie. Spre deosebire de tatăl lui, care împarte lumea în urît şi frumos, Bengt o vede împărţită în murdar şi curat. El şi amintirea mamei sunt partea curată, în timp ce pe ceilalţi îi murdăresc ambiţiile lor mărunte, lipsa de orizont, înşelăciunile pe care le acceptă, laşităţile. De aceea, misiunea lui Bengt e să-şi păstreze puritatea. Lucru ciudat, cu toată impresia pe care o fac asemenea vorbe măreţe - puritate, misiune -, răceala cu care tratează Dagerman subiectul şi personajele îl apropie de lumea contemporană fără a-i pune eticheta "demodat".

De altfel, demodat nu poate fi: sub umbra moartei, se formează relaţii care surprind, promiscuitatea este o formă de purificare, replicile nu rostesc gînduri, ci le ascund cît mai bine, iar arderea, precum sinuciderea, mu e suficientă pentru curăţire. Înverşunat mai întîi, sumbru şi apatic, Bengt îşi pedepseşte tatăl pentru că preferă frumuseţea, pentru presupusa nefericire a mamei, pentru că se întîlneşte cu o altă femeie. Însă ajunge să se îndrăgostească tocmai de această altă femeie, care invadează spaţiul matern, care îi apare în vise încă dinainte să o cunoască. Atît relatările naratorului, cît şi scrisorile naive, exaltate pe care le scrie Bengt, fie pentru el însuşi, fie pentru logodnica lui, Berit, fie pentru amantă, conturează ratarea misiunii: puritatea e relativă.

Ca întreaga ardere a lui Bengt, acest roman este şi el relativ, înşelător. Întîi se apropie fără nici o reţinere de lucruri mari, neschimbate în timp, precum dragostea şi moartea, într-un stil ce respinge empatia: "Cînd cineva moare, rămîne, pe de o parte, un mare loc gol. Pe de altă parte, însă, rămîn în urma lui o grămadă de lucruri. La aceste lucruri te uiţi şi le tot întorci pe o parte şi pe cealaltă. Nu prea ştii ce să faci cu ele. Începi prin a le mîngîia. După ce le-ai mîngîiat aşa, multă vreme, simţi o oboseală în degete. De aceea sfîrşeşti prin a le urî.". Apoi se insinuează înduioşarea, participarea cititorului. Te vezi deodată plictisit să urmăreşti legătura dintre roman şi existenţialism, de exemplu, şi doreşti numai să ştii dacă Bengt îşi părăseşte logodnica sau dacă pe mama vitregă o va urîţi trecerea anilor, în ciuda rochiei ei roşii. Sau de ce finalul aparent fericit (mai curînd "o împăcare pasageră"), adică sinuciderea eşuată a tînărului, nu s-a aplicat şi în cazul real al lui Stig Dagerman.

Poate tocmai acesta e unul din semnele care face o carte să fie bună şi atunci cînd este nedescoperită sau uitată. Să redea un sens, chiar şi pasager, unor lucruri ignorate, să îţi lase întrebări nerezolvate, să înlocuiască o minte indiferentă cu una curioasă. Ceea ce, măcar cît durează să o citeşti, Urme de paşi sub apă îndeplineşte.

O recenzie de: Mihaela Butnaru