Autor: Anişoara Odeanu
Rating:

Dacă cineva mă poate acuza de ceva, aceasta este doar că citesc în ultima vreme literatură românească. Probabil v-aţi obişnuit până acum să citiţi recenzii realizate de subsemnata la cărţi scrise de autori români. Ei bine, nici recenzia de azi nu este o excepţie. Privirea mi-a fost oprită asupra cărţii Anişoarei Odeanu Călător în noaptea de ajun, retipărită în 1969 cu titlul de Anotimpul pierdut. Mai mult ca sigur că Anişoara Odeanu (cu numele real Doina Peteanu) ar fi fost pentru marea majoritate a consumatorilor de literatură o necunoscută dacă nu ar fi reuşit să se impună ca o individualitate în literatura română, o scriitoare feminină, cu o scriitură vitală şi proaspătă.

Astfel, în Anotimpul pierdut personajul principal, Olga, copil crescut de tutorele Géza-baci, pleacă la Universitatea din Grenoble pentru nişte cursuri de vară. Acolo îl întâlneşte pe Peter de care se va îndrăgosti, dragoste ce va dura încă un an. Pe parcursul acestui an va pleca să se întâlnească cu el fie în Cehoslovacia, fie în Germania, ca mai apoi relaţia să se deterioreze rapid. Reîntoarsă în România, în plină caniculă îl întâlneşte de Mircea, de care se va lega sufleteşte deşi nu va avea o relaţie propriu-zisă cu acesta. Romanul se termină într-un mod surprinzător şi de aceea vă invit să-i citiţi paginile pentru a-i afla deznodământul.

Anotimpul pierdut a devenit un roman de suflet pentru mine tocmai pentru că am reuşit să mă identific într-o oarecare măsură cu personajul principal. Şi aceasta nu datorită iubirii sale pentru Peter, care în final se va dovedi a fi doar un flirt de vară care se stinge pe parcurs şi nu lasă nimic în urmă, ci poate datorită dezinvolturii cu care Olga îşi trăieşte viaţa. Poate şi datorită faptului că o viaţă de studentă în Bucureşti cu plimbări la Şosea şi examene date pe căldură îmi aminteşte oarecum de viaţa privată. Indiferent cum, Olga este un personaj interesant construit şi asta datorită faptului că întregul roman este scris precum un jurnal în care personajul principal îşi povesteşte ultimii ani din viaţă într-un mod sincer. Am văzut în Olga tocmai adolescenta devenită femeie care este interesată de viaţă şi de ziua de azi, este măcinată de singurătate şi în acelaşi timp are iubire de oferit. Mai mult decât atât, modul în care Anişoara Odeanu a construit discursul acestui roman este cu totul inedit pentru ora la care a fost scris (moment în care la modă erau Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu), tocmai datorită vitalităţii şi uşurinţei scriiturii. Practic, în povestea Olgăi ne regăsim fiecare dintre noi tocmai datorită frusteţii personajului. Nu este deloc stilizat, este crescut la întâmplare şi lăsat să îşi ia viaţa în propriile mâini. Cu toate acestea, Olga este o femeie frumoasă care atrage şi nu numai, are puterea să se facă iubită în ciuda micilor vanităţi femeieşti neascunse din povestea ei.

Peter în schimb este pueril şi se îndrăgosteşte repede de Olga, dorind-o aproape mereu. Cu toate acestea, este capricios şi consideră că totul i se cuvine, drept urmare când Olga îi refuza orice se îmbufnează şi o consideră "necamaradă". La rândul ei, Olga se înfurie pe felul de-a fi al lui Peter şi îi reproşează fiecare moment în care acesta este egoist. Adevărul este că cele două personaje au crescut în medii diferite, în lumi opuse, iar intersecţia celor două conştiinţe produce iniţial atracţie ca mai apoi distanţa dintre Olga şi Peter să accentueze diferenţele şi să-i îndepărteze. Indiferent cum, Olga şi Peter sunt construiţi probabil intenţionat în antiteză pentru a evidenţia personajul principal de tot restul poveştii.

Anotimpul pierdut este povestea unui an risipit în dragoste şi în plictiseală. Este amintirea unei tinere fete care povesteşte simplu ce s-a întâmplat în urmă cu trei ani şi ce gândeşte, este modul de a trăi în libertate. Practic este un omagiu adus tinereţii neîngrădite. Pentru că Olga asta este: tinereţe neîngrădită, neîngreunată de griji prea mari şi trăită la maxim. Îi ofer 4 steluţe pentru faptul că a reuşit să mă facă să o recitesc mereu cu aceeaşi uşurime, o lectură plăcută care parcă te îmbie să trăieşti anii interbelici de fericire şi prosperitate. Este una dintre cărţile mele de suflet pe care o recomand cu căldură oricărui vizitator al nostru tocmai pentru ca să ne îndepărtăm puţin de cotidian şi pentru a lua o gură proaspătă de aer tineresc.

O recenzie de: Cristina Teodorescu