O călătorie între trup şi suflet

0

Titlu: Xanadu
Autor: Colin Falconer
Rating:
Editura: Aldo Press
Anul apariţiei: 2001
576 pagini
ISBN 973-9307-47-7

Am citit prima oară această carte pe când aveam cam 16 ani. Mi s-a părut minunat şi poate puţin crud felul în care acest autor îşi redă poveştile. Pentru mine, prima a fost Aztec apoi au urmat toate celelalte cărţi scrise de el. Furie şi Teroare mi s-au părut cutremurătoare pentru că vorbesc despre război într-un mod realist şi fără ocolişuri neezitând să-i descrie ororile îndeajuns ca să ţi se facă pielea de găină. Au fost primele cărţi despre război pe care le-am citit şi am fost de-a dreptul şocată.

Xanadu însă este povestea unei aventuri în care personajele participante îşi împlinesc destinele fără a reuşi totuşi să-şi îndeplinească misiunea de a schimba istoria. Acţiunea începe în “anul Întrupării Domnului Nostru” 1260 în “Outremer” – “dincolo de mare”, cum numeau francezii Ţara Sfântă.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Un decor incomplet

Titlu: Immortality INC
Autor: Robert Sheckley
Rating:
Editura: Aldo Press
Anul aparitiei: 1999
Traducere: Cândea Rodica Adriana
Numar pagini: 256
ISBN: 973-9307-41-8

Blaine, un proiectant aspirant de iahturi, duce o viaţă mediocră până când are un accident banal de maşină şi moare, însă doar pentru puţin timp (cât de ciudat sună asta...). [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

Lordul Ormont şi iubita sa Aminta

0

Autor: George Meredith
Rating:
Editura: Aldo Press

(ediţia în limba engleză)

Probabil că prin această formă de literatură putem vedea modalităţile psihologice de dinainte de Freud. Autorul analizează cu o minuţie deseori obositoare stările sufleteşti ale personajelor principale, ba chiar încearcă ceea ce s-a numit în secolul 20 după expresia psihologului Carl Gustav Jung, o psihologie abisală a sufletului feminin.

Lectura acestei cărţi apărute la editura Aldo Press în 2004 mi-a produs o anume stare de disconfort, fiindcă trăieşte mai mult din analize, descrieri şi dialoguri. Naraţiunea este folosită cu multă prudenţă şi are rolul mai mult de a ne lămuri de ce personajele sunt transferate într-un alt spaţiu. De altfel locurile narative sunt relativ puţine pentru un roman de peste 400 de pagini: două şcoli, una la începutul romanului, în Anglia, alta la sfârşit, în Elveţia (de unde iată un oarecare caracter circular al scrierii lui George Meredith - aspect până la urmă neesenţial pentru acţiune -), diferite hanuri la care se opresc personajele ori locuinţele lordului Ormont. [Citeste tot Articolul]

Spune-ti parerea!

Marii initiati. Schita asupra istoriei secrete a religiilor

0

Autor: Edouard Schuré
Rating:
Editura: Aldo Press

"Fiecare sferă a fiinţei tinde către o sferă mai înaltă şi are deja revelaţii şi presentimente în legătură cu aceasta. Idealul, sub toate formele sale, este anticiparea, viziunea profetică asupra acestei existenţe superioare a sa, la care aspiră tot timpul fiecare dintre noi. Existenţa superioară în demnitate este mai interiorizată prin natura sa, adică de o spiritualitate mai profundă. Aşa cum vulcanii scot la iveală secretele din interiorul globului, entuziasmul, extazul sunt explozii pasagere ale lumii interioare spiritului, iar viaţa omului nu este decât pregătirea şi începerea acestei vieţi spirituale. Gradele de iniţiere sunt nenumărate. ["] Viaţa divină este o serie de morţi succesive în care spiritul îşi reneagă imperfecţiunile şi simbolurile şi cedează atracţiei crescânde a centrului de gravitaţie inefabilă, a soarelui inteligenţei şi iubirii" (Frédéric Amiel)

În introducerea sa cu privire la doctrina ezoterică, Schuré deplânge apatia omului modern, ale cărui soluţii nu mai sunt valabile, el renunţând la căutarea de sine şi la credinţa în puterea animei, care, potrivit ezoterismului, este singura realitate. Militând pentru o reconciliere a ştiinţei cu religia, autorul îşi exprimă credinţa nestrămutată în regenerare şi transformare socială.

Opt sunt marii iniţiaţi ai lui Edouard Schuré: Rama, Krişna, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora, Platon şi Iisus. Copii ai timpului lor, ei revelează, în fapt, unul şi acelaşi adevăr: puterea neistovită a sufletului uman, capacitatea lui de a accede la realităţi sublime, drum închis unui profan. În vremuri de restrişte, ei sunt cei care se ridică prin forţă interioară pentru a comunica adevărurile de care erau pătrunşi. Pe de o parte, Rama, cu un cult al strămoşilor bine înrădăcinat, cu credinţa în puterea cuvântului uman, în rugăciune şi în reîncarnare, profet al lui Agni, eternul masculin sau spiritual creator, pur şi al lui Sâma, eternul feminin, sufletul lumii sau substanţa subtilă. Apoi Krişna, ivit într-o lume de magie, ocrotit, de origine divină, însetat de focul celest pe care nici o pasiune pământească n-o poate domoli; doritor de rătăcire, de căutare, el propovăduieşte sublimarea, dominarea pasiunilor care nu sunt decât prevestitoare ale chinurilor viitoare. "Nu este suficient să faceţi bine, trebuie să fiţi buni. Pentru ca motivul să rezide în acţiune, ci nu în fructul său".

Egipteanul Hermes Trismegitul (= de trei ori mare: rege, legiuitor şi preot) îşi controlează viaţa prin iniţiere; predică o aneantizare a tuturor atributelor trupului: pasiunile se domolesc, revolta, regretul şi dorinţa dispar ca un fum. Puritatea, iubirea şi abnegaţia sunt calităţile iniţiatului, ale celui care va accede la un adevăr suprem, extazul fiind facultatea prin care misterul se va revela. Şi pentru el, "sufletul este fiica cerului şi călătoria sa este o încercare".

Semitul Moise instaurează monoteismul, Israelul devenind leagănul creştinismului, religie impusă prin cultul fricii, lupte sângeroase dându-se pentru instaurarea noii orânduiri. Experienţa morţii este necesară reînvierii şi etapa ultimă în cadrul iniţierii. Orfismul propagă ideea că adevărul va fi revelat discipolului după multă trudă, în urma căreia acesta îşi va fi deschis ochii din interior pentru a-l vedea pe marele Zeus. Experienţa morţii este şi aici confirmarea reuşitei misiunii.

Pitagora este înţeleptul care ocupă cea mai mare parte a descrierii lui Schuré. Trecând prin iniţierea egipteană, caldeeană şi greacă, adept al focului şi luminii, Pitagora se diferenţiază prin relevarea sugestionării, prin citirea gândurilor la distanţă, fapt ce dovedeşte existenţa independentă a sufletului. Înfiinţează un institut, un colegiu în slujba educaţiei, aspiranţii treceau printr-o perioadă de probe şi teste, o atenţie specială revenind studierii gesturilor, râsetelor şi cuvintelor tinerilor novici. Facultatea pitagoreică primordială era intuiţia, ascetismul nu era căutat, căsătoria fiind considerată un lucru sfânt. Statutul femeii este şi el dezbătut: femeia are nevoie de o iniţiere specială, lucru înţeles încă de pe vremea anticilor, când femeile erau preotese. Femeia este, în viziunea filozofului, mai apropiată de divinitate decât bărbatul, pentru că se uită pe sine şi se abandonează iubirii.

Platon este cel care a dat "o formă mai fantezistă şi mai populară" adevărurilor revelate de Pitagora. Discipol al maieuticii socratice, îşi manifestă credinţa în justiţie şi adevăr. Trecând prin iniţierea egipteană a lui Isis, înfiinţează Academia la Atena şi este considerat părintele idealismului ("salvarea a milioane de suflete care nu pot ajunge în viaţa prezentă la iniţierea directă, dar aspiră în mod dureros la deţinerea adevărului").

Expunerea atinge punctul cel mai de sus prin prezentarea vieţii lui Iisus. Apropierea durerii îi inspiră acestuia, încă din adolescenţă, dorinţa vie de a şti, de a vindeca şi de a salva. Prin iniţierea eseniană şi noviciat, întâlnirea cu Ioan Botezătorul, propovăduirea celor patru virtuţi: umilinţa, mila, bunătatea şi setea de dreptate, Iisus ne face martori celui mai mare dintre misterele sale: propriul sacrificiu.

Dacă la început poate părea surprinzătoare alăturarea lui Iisus de Pitagora (de exemplu), din prisma ezoterică, iniţiaţii lui Schuré sunt legaţi între ei de legături consistente. Toţi sunt oameni primordiali, aleşi, genii desăvârşite. Toţi erau carismatici, frumoşi, blânzi, luminoşi, cu acea putere inefabilă, divină de a subjuga masele. Adevărul li se revelează numai după multe încercări. Jurau tăcere după ce misterele le erau elucidate.

Armonia prezisă de Schuré este departe de a se fi realizat. Ba dimpotrivă, trăim, se pare, vremuri din ce în ce mai nesigure, angrenaţi şi târâţi în lupte violent extremiste. Iar căutarea sinelui nu mai este de mult o provocare şi o prioritate pentru cei mai mulţi dintre contemporani, prăzi voluntare societăţii de tip hedonist şi consumerist, fericirea de "dincolo" neputând rivaliza cu importanţa acestui călduţ "acum" şi "aici".

O recenzie de: Ioana Ristea

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

Fantomele

0Autor: Henrik Ibsen
Rating:
Editura: Aldo Press
(ediţia în limba engleză)

In caz ca nu stiati, Fantomele e o piesa de teatru in trei acte. Da, intr-adevar, e destul de greu sa citesti o piesa de teatru, dar asta nu e un motiv sa va opriti din citit - recenzia sau cartea. Pentru ca Ibsen este, dupa cum am invatat unii din noi din comentariile de Bac, fondatorul teatrului de idei, reprezentat cu succes la noi de Camil Petrescu - parere personala, desi cartile de romana erau de acord cu mine. Acest gen de dramaturgie mi se pare insa cel mai aproape de literatura si cel mai dificil de pus in scena. Pentru ca vorbeste in primul rand de principii, idei - bineinteles, moralitate, sentimente si nu are ca scop nici sa te faca sa razi, nici sa te faca sa plangi. Iar pentru a-ti da de gandit e cel mai simplu sa citesti cartea, nu sa o vezi transpusa pe o scena.

Probabil, ca spectatori, multi ar categorisi Fantomele ca teatru absurd - asa mi-a parut si mie, pe masura ce citeam si imi imaginam pesonajele pe o scena. Acestea sunt insa oameni, in cel mai pregnant si deranjant sens al cuvantului. Sunt "bantuiti" de frici, de prejudecati, de stereotipuri si de greselile care nu le apartin, dar ii afecteaza. Pastorul, mama, fiul, servitoarea si dulgherul, tatal ei, se intrepatrund pierzandu-si conturul, se zbuciuma, se indoiesc si descopera in final ca sunt toti irevocabil legati de trecut, de actiunile unui om care nu a fost niciodata ceea ce parea a fi pentru societate.

Reguli morale valabile si azi, ca si acum un secol, sunt strigate ca un ecou de departe prin intermediul pastorului si sunt ridicate la rangul de lege. Acelasi judecator suprem mascheaza insa greselile, crede cu naivitate in linguseli si minciuni si prefera viata searbada si chinuita in detrimentul unei fericiri izvorate din sinceritate, dar considerata imorala.

Universul pare ca s-a restrans la casa doamnei Alving si s-a impartit in doua. Pe de o parte. se crede ca parerile proprii sunt irelevante si lipsite de necesitate, casatoria e singura forma de iubire, datoria depaseste si anuleaza dreptul la fericire, iar de cealalta parte exista emancipare, viata "artistica", ascunzisuri ingrozitoare in spatele unei vieti aparent "morale", imposibilatea financiara a casatoriei si nu in ultimul rand dorinta naturala si greu de infranat a obtinerii fericirii.

Pastorul, reprezentantul justitiei morale, este ridiculizat prin naivitatea si simplitatea gandirii de care da dovada. Moralitatea de care vorbeste el se dovedeste a fi o putere slaba, subreda, falsa, subiectiva si credula. Cu cat inaintezi in lectura, tot felul de paradoxuri iti zdruncina gandirea: pastorul si mincinosul fara scrupule spun o rugaciune impreuna, fata cuminte si educata isi schimba destinul in rau intr-o secunda, printr-o decizie bazata pe un trecut care bantuie intreaga casa, iar fiul nu este, bineinteles, ceea ce pare. De fapt, nimeni nu este.

Asta aflam insa numai noi, cititorii. La sfarsit, lumea din Fantomele ramane la fel de stricata si gresita cum era cand am deschis prima oara cartea. Toate relele par a iesi din paginile ei si abia astepti sa o inchizi mai repede. Ia toate cele cinci stele pentru ca e o carte care "vorbeste". Chiar daca poate nu esti dispus sa o asculti sau nu iti convine ce spune.

O recenzie de: Anca Cristina

Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

Istoria maririi si decaderii lui Cesar Birotteau

0

Autor: Honore de Balzac
Rating:
Editura: Aldo Press

Mie imi place Balzac; de fapt imi place realismul in general si, prin extensie, naturalismul - daca tot am ajuns aici, as putea adauga si modernismul, dar asta este alta poveste :) Revenind la Balzac, spuneam ca imi place, chiar foarte mult, putand sa il enumar printre scriitorii mei preferati. Motivul pentru care inca se numara printre acestia, chiar si dupa ce am citit Istoria maririi si decaderii lui Cesar Birotteau este numarul relativ mare de romane reusite, purtand semnatura lui pe care le-am citit.

Spun asta pentru ca romanul despre care vorbesc a fost o lovitura data pasiunii mele pentru Balzac. O lovitura nu in ceea ce priveste subiectul sau stilul propriu-zis, ci faptul ca autorul a abuzat de stilul specific realismului pentru a descrie in amanunt mult prea multe personaje si mult prea multe interioare de case, apartamente, sedii de banci, exterioare de case si strazi intregi.

Subiectul este inca unul inspirat din viata Parisului, de data aceasta de dupa cele O Suta de Zile ale lui Napoleon din 1815. Cesar Birotteau este un taran orfan venit la Paris, unde dupa ceva timp devine parfumier si ajunge unul din cei mai cinstiti negustori intalniti de clientii si creditorii sai. Desi succesul se datoreaza in cea mai mare parte norocului, sfaturilor rudelor trecute prin negustorie si cateodata neatentiei, Birotteau, parfumier, ajutor de primar in arondismentul al doilea si fost judecator de comert, crede cu naivitate despre el insusi ca este cu adevarat merituos, drept pentru care se hotaraste sa dea un bal in cinstea eliberarii teritoriului si a decorarii sale cu crucea Legiunii de Onoare. Aceasta este marirea lui Cesar Birotteau.

Decaderea lui incepe teoretic de cand afla ca prim-vanzatorul sau, care incerca sa ii seduca nevasta, a furat trei mii de franci din casa de bani. Vrand sa evite un scandal, Birotteau inlocuieste banii si doar il concediaza pe Ferdinand du Tillet. Acesta din urma insa face un scop personal nu numai din a parveni, ci si din a il ruina pe fostul sau patron, si a il aduce pe acesta in situatia de a nu fi crezut de nimeni daca vreodata se va hotari sa vorbeasca despre hotie (scop care mie mi se pare putin verosimil).

Birotteau investeste absolut toti banii pe care ii are intr-o afacere imobiliara, in care sunt implicate cateva persoane manevrate de du Tillet, bani pe care ii pierde si, in plus, cheltuieste enorm de mult cu balul. Prin urmare, dupa repetate incercari de a strange banii necesari pentru a plati politele (incercari zadarnicite de acelasi du Tillet), negustorul se vede nevoit sa declare falimentul, in vremea aceea capat de tara pentru un negustor, care isi pierdea, pe langa absolut tot ce poseda, si dreptul de a mai practica comertul. Este inaltator modul in care personajul principal ajutat de familie, se straduieste din rasputeri sa isi reabiliteze numele. Este inaltator modul in care fostul negustor este privit de opinia publica, care stia ca banii ii fusesera furati. Insa sunt de-a dreptul plictisitoare paginile intregi in care sunt descrisi toti pasii afacerii in care se amesteca Birotteau, si mai ales paginile in care sunt descrise amanuntit procedurile pe care le presupune intregul proces de faliment, cu actele necesare si sindicii primi si intermediari si finali care supravegheaza impartirea proprietatilor falimentarului intre creditori, si multe altele. Iar sfarsitul, desi personajul este reabilitat, este de-a dreptul stupid.

Istoria maririi si decaderii lui Cesar Birotteau este un alt roman scris de Balzac. Aceasta descriere insa nu este de ajuns pentru a il recomanda, cel putin nu inaintea altora, cum ar fi Femeia la treizeci de ani, de exemplu. Ramane insa Balzac, si deci romanul nu reprezinta o totala pierdere de timp.

O recenzie de: Raluca Alexe

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

Caracatita

0

Autor: Frank Norris
Rating:
Editura: Aldo Press

Caracatita este o poveste din vremea cand California era "Taramul Fagaduintei" pentru oricine vroia sa se imbogateasca, din vremea cand granita dinspre Vest avansa, iar omul care locuia acolo era considerat un erou, un pionier, in ciuda gradului scazut de civilizatie de care dadea dovada. Este o poveste despre fermierii cu studii inalte, despre problemele care apar in "ranch"-uri, despre traditii si despre cultivarea graului; despre vite, oi, mandria de a fi american si despre sentimentul inaltator pe care il genereaza natura.

Mai mult decat atat insa, este o poveste despre conflictele sociale generate de industrializare si despre repercusiunile pe care le are economia in plin avant a Statelor Unite ale anului 1901. Este o poveste despre interese politice, despre coruptie si despre hotararile venite "de sus" impotriva carora poti lupta, dar pe care nu le poti invinge. Este o poveste in care ai numai doua optiuni: sa fii fermier sau sa lucrezi pentru "Pacific and Southwestern Railroad".

"Povestea" incepe cu Presley, poet aspirant, adorator al spiritului american, in vacanta de odihna la cel mai mare ranch din Valea San Joaquin. Prin intermediul lui cunoastem majoritatea personajelor si ranch-urilor inca din primele pagini, el este martor al conflictului dintre fermieri si Calea Ferata, caracatita care isi intinde tentaculele ucigatoare de Idealuri, Averi si Frumos, in toate Statele Unite.

Impotriva acestui "monstru de fier", a acestui "leviathan", se duce o lupta crancena, motivata de taxele de transport mereu in crestere, si de suma uriasa cu care "Pacific and Southwestern Railroad", proprietara de drept a pamanturilor din vale date in folosinta, vrea sa le vanda celor care le-au facut profitabile. Pe fondul recoltelor proaste din ultimii ani, si in asteptarea celei din anul respectiv, fermierii, modele de integritate in alte situatii, hotarasc sa coalizeze si sa foloseasca aceleasi arme precum dusmanii lor, si singurele care pareau eficiente: mita si minciuna.

Romanul lung, poate prea lung, este "condimentat" cu cateva povesti de dragoste, legende si biografii ale personajelor. In plus are meritul de a crea o imagine punctuala a peisajului "de la tara" in momentele importante legate de recolta; aproape ca te cuprinde moleseala aceea specifica zilelor cu praf pe drum, lenese si calduroase petrecute in pamantul din curtea bunicilor.

Insa fiind un "muckraker", un denuntator al problemelor din societatea americana de abia atinsa de progresivism, Norris face din Caracatita un semnal de alarma, menit sa atraga atentia asupra necesitatii unor imbunatatiri imediate. Drept pentru care este necrutator cu ranch-urile si fermierii din romanul sau, pe care ii implica intr-un schimb de focuri si pe care ii confrunta cu tradarea si cruzimea celor impotriva carora lupta. Desi nu te-ai mai astepta la un final surprinzator, care il gaseste pe acelasi Presley lasand in urma personajele ramase si ce a mai ramas din ele, scena care se concentreaza asupra personajului negativ, aduna in exprimarea autorului multa manie.

In rest, incredere cat cuprinde pana la urma, privim lucrurile din alta perspectiva, si ne concentram asupra aspectelor pozitive (si ajungem cea mai mare putere economica din lume, si poporul pe care il imita restul). In ciuda ironiei insa, voi recunoaste meritul romanului de a oferi o privire de ansamblu pretioasa asupra vietii in Statele Unite in acea perioada, acordandu-i un rating castigat de 3 stele.

O recenzie de: Raluca Alexe

Spune-ti parerea!