bookblog.ro

Cum se naște un psihopat. Sau douăzeci

Scris de • 1 August 2022 • in categoria

Titlu: Cântecul păsării de plajă
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2021
Numar pagini: 224
ISBN: 978-973-46-8391-8

După două rateuri la rând de la Editura Polirom, ale căror nume nu le dau, dar se știu ele, iată că am tras lozul cel mare cu una dintre cele mai frumoase povești citite anul acesta. Cu toate că am avut ocazia să citesc câteva capodopere moderne ale romanului polițist în cadrul săptămânalelor noastre blog toururi dedicate acestui subgen literar, în domeniul literaturii generale au cam lipsit romane în urma cărora să exclam uau! A venit însă mica bijuterie a lui Tudor Ganea apărută la Polirom în colecția Ego. Proză, pe care inițial am întâmpinat-o cu reticență după ce o altă povestea de-a sa, o distopie cu tente comico-grotești pe alocuri care se numește Porci, m-a lăsat cu sentimente amestecate

Nu este însă cazul cu Cântecul păsării de plajă, cel mai recent roman al arhitectului transformat în scriitor, un roman matur, dur și intens, care sper că reprezintă adevărata valoare a lui Tudor Ganea și dovada că avem de-a face cu un mare povestitor. Și pot afirma cu tărie toate aceste lucruri cu toate că nu am apucat să-i citesc și celelalte romane. Dar ca să vă convingeți că acest ultim volum este unul extrem de bun ar trebui să îl citiți. Pe îndelete, cu un teanc de post-ituri în față, căci veți întâlni nenumărate citate care ori vă vor frânge inima, ori vă vor face să scoateți exclamații de încântare, ori vă vor ridica firele de păr de la ceafă.

Este povestea măririi și decăderii unui constănțean cu origini tătare pe nume Ainur în cartierul Faleza Nord din orașul Constanța, cel cunoscut și sub numele de FZN. Rămas orfan încă de când s-a născut, căci nașterea sa i-a omorât mama, Ainur a crescut alături de un tată soldat complet rece și indiferent față de unica odraslă, căreia a ținut tot timpul să-i aducă aminte, an de an, atunci când mergeau la mormântul mamei să depună un buchet de maci, că este răspunzătoare de moartea ființei iubite. Lucru care va contribui din plin la frângerea inimii băiețelului și la transformarea lui într-o brută lipsită de orice empatie.

CITEȘTE UN FRAGEMT

Moștenind genele viguroase ale barbarilor care măturaseră Europa cu secole în urmă, tăcutul Ainur devine spaima puștilor din cartier și-un bătăuș cu care nu se punea nimeni. Metamorfozat din băiețelul rahitic, care abia trăia de azi pe mâine cu plevușca pe care o prindea zilnic alături de tatăl său cu undița sau plonjând în apele Mării Negre, cel care fusese umilit de băieții mai mari, în spaima tuturor și posesorul celui mai formidabil croșeu din toată zona

Prilej cu care se alege cu o seamă de prieteni aproape la fel de psihopați ca el, alături de care hărțuiește și snopește în bătaie Șocaricii (cuvânt care cu siguranță mă va bântui mult timp de-aici încolo), boschetarii, oamenii fără adăpost, aurolacii care își găseau refugiul în cazematele de beton împrăștiate pe un maidan de la marginea orașului ce fuseseră folosite de nemți în cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu bombe cu carbid și urină, cum am făcut cu toții cei care am copilărit după nouăzeci (minus partea cu urina, noi foloseam scuipat), pe care le-aruncau în adăposturile Șocaricilor, scoțându-i din bârloguri ca pe șobolani, apoi luându-i la pumni, șuturi, bice, ce se nimerea.

Alături de alți doi băieți lipsiți de inimă și minte, un oltean poreclit Doagă și un băiat cu ochi de băgau pe oricine în sperieți poreclit Ciprian Ecosal, Ainur se pune pe snopit bătăuși. Prilej să fie remarcat până la urmă și de peștii mai mari ai orașului, astfel încât primește un post călduț de brută înfricoșătoare care poate doborî orice inamic cu un singur pumn. Nici măcar soția sa nu reușește să-l îmbuneze pe cel din care alungase orice urmă de bunătate și de sentimente, sistematic și hotărât, taman cel care ar fi trebuit să-l iubească și să-i poarte de grijă. Nimeni nu-i stă în cale lui Ainur, deși din când în când mai capătă și el câte o sperietură, cum este execuția cățelei Lesi, sau, la final, punct de la care pleacă povestea din prezent, când proctologul îi descoperă o tumoare matahalei de o sută cincizeci de kilograme ce îl va transforma de tot pe cel care fusese ani de-a rândul spaima tuturor persoanelor de sex masculin din FZN.

Cu bordel deasupra în care încearcă să lase totuși un urmaș, Ainur își pierde până la urmă soția și o ia brambura prin oraș, prilej de ample introspecții cu ajutorul cărora aflăm povestea vieții lui și-a celor din jur.

Un limbaj dur, dar și o proză absolut fermecătoare, în care fiecare cuvânt parcă este atent șlefuit și așezat exact unde trebuie, dublată de niște mici povești ce alcătuiesc un redutabil mozaic, cum poate nu am mai citit de la Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat încoace, romanul lui Tudor Ganea nu este recomandat sufletelor sensibile și nici celor care caută poate o poveste de iubire cu happy-end. Nu se termină cu un happy-end, iar dacă până la final ai fi crezut că Ainur va ajunge să se căiască sau poate-și va primi pedeapsa pentru faptele abominabile, ei bine, autorul plusează cu încă o poveste șocantă, cu Onuța-Nespălată, care va împrăștia și bruma de milă pe care poate ai ajuns să o simți pentru Ainur și copilăria lui fără de părinți.

...O iubise peste măsură pe soția sa, care murise dându-i naștere lui Ainur, iar de atunci maistrul de infanterie nu-și putuse privi fiul altfel decât ca pe o cauză a morții celei iubite. Ainur intrase în viață, iar ea ieșise din viață. Bayar nu-și putuse stăpâni pornirea de a-i aduce la cunoștință și lui Ainur acea prezumție dureroasă ori de câte ori îi vizitaseră mormântul din Murfatlar în anii care urmaseră.

— Tu ai băgat-o acolo.

Erau singurele cuvinte – ca niște ace de țeparină – pe care Ainur le simțea înfigându-i-se în carne și rupându-l în bucăți, până când nu mai rămăsese nimic din el. La început nu înțelesese ce voia să-i spună tatăl său, pentru ca, în momentul în care crescuse, acele vorbe – descifrate de mintea lui în curs de maturizare – să-i provoace un sentimente de vinovăție ce-l înstrăinase de tot ce era în jurul său. Culpa pe care Bayar reușea să i-o alimenteze fără milă de fiecare dată când punea un buchet de maci pe mormântul soției sale se gonflă atât de mult, încât, într-o zi, Ainur deveni imun. Nu mai simți nimic. Durerea pe care i-o provoca cu regularitate sentința lui Bayar fu atât de puternică și destabilizatoare pentru creierașul său de copil, încât, paradoxal, ca răspuns la acel stimul puternic, tătarul se acoperi de o carapace de blazare din care nu mai ieși niciodată și de sub duritatea căreia reuși, peste câțiva ani, să respingă orice sentiment de empatie pe care suferința celor cărora le provoca durere fizică l-ar fi putut genera. Iar asta îi convenea de minune lui Belgin, care culese roadele acestor sechele la nici un deceniu după mutarea tătarului în FZN. Găsise un om puternic care, spre deosebire de alți recuperatori, nu se înmuia niciodată. Și toate astea la numai 19 ani. Ainur bătea datornici de față cu copiii lor. Cu mamele lor. Cu soțiile lor. Câteodată chiar și pe ele. Nu conta. Nu contau țipetele, zbieretele, implorările. Nu. Intra peste ei și-și făcea treaba cu meticulozitate. Îi pedepsea. Și îi plăcea. (p. 139-140)

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro