Autor: Radu Paraschivescu
Rating:

Cartea are un iz exemplificator. E un fel de cod invers al Bunelor Maniere, seamănă cu o lucrare de doctorat în nesimţologie. Este împănată cu prea multă literatură pentru a fi un studiu, este structurată prea ştiinţific pentru a fi literatură. Pe scut, o varză de studiu cu foi literare. Un fel de pilulă umoristică gen Paul Everac extinsă la dimensiunile unei cărţi.

Aspectul greu digerabil - resimţit şi de autorul în fond al unei derulări de situaţii cărora li se văd din plin lipiturile - este oarecum mascat de folosirea persoanei a doua - acel tu obraznic al nesimţitului, de folosirea vocativului pentru a-l face pe nesimţit să înţeleagă că i se adresează chiar lui cartea, de utilizarea (totuşi cât de rară!) a dialogului, de minusculele scenete. Există însă prea numeroase pagini când simţim ochiul de sociolog inventariind de la microscopul conştiinţei sale toate situaţiile cu nesimţiţi, căutând nu prezentarea unui om cu manifestările sale sociale, ci a unei categorii sociale ori a fenomenului în sine. Este ca şi cum acest Ghid ar propune deschiderea unei serii de cărţi în care să se inventarieze toate procedeele unei infracţiuni, de ce nu un ghid al hoţului, un ghid al divorţatului, un ghid al ofensatorului sau, în termeni mai plastici, un ghid al prostului - că tot e folosit cuvântul acesta măcar odată pe zi cam de toată lumea. Şi neapărat ar trebui un ghid al ironicului că tot suntem noi buricul pământului şi crema Dâmboviţei.

Personajele acestei categorii nesimţitoare nu reuşesc să se închege, pe autor îl interesează situaţiile - nesimţitul în tramvai, la volan, la bloc - figura lor este imediat estompată de personaje care au alte procedee, impresia este a unei năvale a pegrei, de adevărat blestem de a trăi printre ei. Oriunde te întorci, dai de nesimţiţi în diverse forme de agregare sentimentală - de la timizi şi novici până la agresivii scuipători sau înjurătorii profesionişti. Dacă ai neşansa de a merge imediat după lectura acestei cărţi prin oraş, ochii tăi vor căuta nu misterul celor dimprejur, ci gradul de nesimţire la care au ajuns. Îmi pare rău că autorul nu a făcut apropierea de gradele militare, că nu a dat nume concrete, de pildă să zică despre X că este un general al nesimţirii, pe când Y abia de a intrat la plutonieri, genul nesimţitul brută. Sau în loc de a prelua gradele militare să folosească nume de culori ori numere, nu ştiu, o formă de clasament oarecare.

Opusă acestei versatile defilări a nesimţiţilor este galeria tot la fel de schimbătoare a personajelor pozitive, victimele cele mai bune ale nesimţiţilor. Cum sunt pozitivii? Citesc Kant, sunt ochelarişti, fragili, nu au prieteni şi le repugnă noţiunea de gaşcă, fie învaţă pentru facultate, fie au vreun copil conectat la asemenea instituţii, nu suportă manelele, muzica hard, ascultă în schimb muzică simfonică totdeauna în surdină, sunt discreţi, nu râgâie niciodată, dau locul oricărei femei care se urcă în tramvai. Într-un fel ciudat, pozitivii par fiinţe antisociale, ale căror norme sunt greu de dibuit. Şi revin la cusurul major al cărţii - trece, trece prea repede pentru a înţelege natura comportamentală. Profunzimea este evitată în favoarea inventarului.

Iată totuşi câteva elemente definitorii ale nesimţitului - O gesticulaţie luxuriantă şi retorica răstită, grosieră, ofensatoare. Nici un nesimţit autentic nu va folosi surdina. - este o contradicţie în termeni. Nu roşeşte, are ştiinţa fructificării insinuante, este alunecos, îi lipseşte simţul măsurii şi urbanitatea elementară. Se hrăneşte din stinghereala celorlalţi şi găseşte în ea îndemnul de a fi nesimţit şi cu alte prilejuri. E totuna cu bădăranul, mojicul, ţopârlanul, neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Are microbul contrarierii în sânge. Îţi face exact ce nu ţi-ai dori, când nu ţi-ai dori-o. Niciun nesimţit care ţine la rang nu te previne că are de gând să-ţi facă viaţa amară. Ţi-o face şi gata.

O formă particulară de nesimţit sulfuros este călătorul nespuţit. Nu se spală, fiindcă a aflat că săpunul îi şubrezeşte sistemul imunologic, nu îşi dezlipeşte cămaşa de pe corp fiindcă nutreşte superstiţii romantice, rămâne fidel aceleiaşi perechi de şosete o săptămână, dacă nu mai mult, fiindcă e mai comod. Şi în altă parte Paraschivescu afirmă: Nicăieri în lume mirosurile neplăcute nu se bucură de un dozaj mai bun ca în România.

Viziunea catastrofică, situaţia fără ieşire, neputinţa combaterii fenomenului sau a tipologiei respective sunt prezentate într-o hiperbolă subtilă. Bucureştiul devine în această dilatare voită un loc unde cultura sfidării a atins perfecţiunea. De pildă tânărul din Capitală nu poate fi deşurubat de pe scaun sub nicio formă" nu are de gând să-l cedeze unui străin pentru motivul idiot că are optzeci de ani, duce în braţe un copil sau şi-a pus piciorul în ghips. Sau tot aici, a locui la bloc înseamnă a trăi cu nervii în piuneze, cu timpanele sub asediu, cu ochii dilataţi maladiv şi cu blestemul în colţul gurii.

Ajunge însă să vadă nesimţiţi până şi în copiii care se joacă în bloc: ştafeta trece apoi în mâna noului val, reprezentat de un stol de pupeze gălăgioase, între zece şi treisprezece ani, care transformă casa scărilor în loc de joacă, birou pentru făcut temele, cabină telefonică, loc al prezentărilor de modă şi spaţiu pentru interminabile probe de limbuţie stridentă. În goana tipologică, Radu Paraschivescu tinde să vorbească de o tradiţie a nesimţirii marcând forme de comportament mârlănesc lăsate din tată-n fiu.

De aceea poate am avut o oarecare reticenţă - nu cumva criticând o carte de acest tip ajung să dau impresia că iau partea nesimţitului? Numai că am păţit şi eu o fază cu un coleg care ştia că fac recenzii. Îl văd citind o carte şi, lipsit de prudenţă, m-am repezit să-l întreb ce citeşte. El întoarce lent cartea şi când apuc să-i văd titlul, rămân şocat. Tipul îmi strecoară iute: Mă, ţi-o recomand urgent pentru următoarea recenzie. Era" Mersul trenurilor.

Puteti citi si recenzia Ioanei la aceeasi carte, aici.

O recenzie de: Gabriel Mirea