I.L.Caragiale – Opere vol. I – Proza completa

October 7th, 2007 | Altele, Silviu Man |

Autor: I.L.Caragiale
Rating:

I.L. Caragiale este, alaturi de Mihai Eminescu, cea mai mare victima a manualelor de limba si literatura romana si a profesorilor de specialitate. Programa liceala actuala aplica un sistem hipercanonic de identificare a celor doi autori : unul e, cum altfel, “poetul-nepereche” si “luceafarul poeziei romanesti”, celalalt e “cel-mai-mare-dramaturg-roman”, care arata cu degetul (?!) moravurile societatii din vremea lui prin intermediul, nu-i asa, comicului de … moravuri, limbaj, de situatie, de nume si caracter. Atribute repetate obsesiv in salile de clasa, in manuale, in referate, in culegerile pregatitoare pentru “bacaloriat”. Urmarea acestei manii a augmentarii este ca avem doi autori grandiosi, sublimi, supremi, simboluri ale literaturii romanesti-balcanice-europene-universale-si-poate-chiar-si-mai-mult, dar pe care nu ii mai citeste nimeni* ; Eminescu este pentru noi autorul unui Luceafar din care ne amintim vag o poveste cu un Catalin si o Catalina si al unei Scrisori transformate in manifest semi-xenofob (nu mai pun la socoteala Sara pe deal sau Imparat si proletar, ale caror frumusete sau statura conceptuala au fost compromise definitiv de neopasunisti respectiv, de comunistii cu inclinatii vag poetice).

La fel pentru – cine este pentru noi Caragiale? Doar un autor al D-lui Goe, in care “satirizeaza contrastul dintre pretentiile unor parinti de a fi buni educatori si ceea ce sunt in realitate (ingaduitori peste masura)”, al nuvelelor O faclie de Paste – “tema nuvelei este obsesia” si In vreme de razboi – “opera realista cu adanci ecouri din sfera naturalismulu”, al Scrisorii pierdute – “comedie in 4 acte si evoca viata publica si de familie de la sfarsitul secolului trecut” si altor cateva lucrari care sunt la fel de stupid descrise prin eternele referate gata incropite.

Textul de fata nu are ca scop contestarea valorii celor doi autori, ci doar demonstrarea unui adevar banal : ca niciodata nu vom afla cine este cu adevarat un scriitor daca ne vom rezuma la grila de interpretare scolara, inerta si artificiala**. I.L. Caragiale este genial, dar nu pentru ca “satirizeaza contrastul…”, pentru ca a scris nuvele pe tema “obsesiei” sau de factura naturalista, nu pentru ca “evoca viata publica”.A rezuma acest scriitor la astfel de consideratii nu inseamna decat un act de lene si ignoranta culturala. Doar citindu-i fara idei preconcepute – de noi sau de altii – opera completa, de la proza si teatru la poezie si publicistica, poti descoperi care este adevarata lui statura, aceea de “simtesc enorm si vaz monstruos”. Doar citind cu propria ta mirare si inteligenta, si texte precum O zi solemna, Pastrama trufanda, Pacat…., Canuta om sucit, Lungul nasului (basm oriental), Cum să inteleg taranii, Abu-Hassan, Logica baroului sau Educatiunea sentimentala la vite, poti descoperi acel Caragiale efervescent, cu scris stralucitor, imprevizibil si indescriptibil, cu dialoguri naucitoare si fraze slefuite, un rege care se deghizeaza uneori in calau, alteori in arlechin. O aventura literara care ar fi pacat sa fie ratata… ***

* inadmisibil ca Operele complete in 3 volume – publicate sub coordonarea lui Eugen Simion in jurul anului 2000 la Univers Enciclopedic nu au fost retiparite si, deci, nu sunt de gasit la ora actuala in librarii. Aceasta este si o explicatie pentru faptul ca textul de fata nu este insotit de obisnuita fotografie a copertei.

** pentru perspective neviciate asupra lui Caragiale, recomand cu caldura formidabilul film al lui Lucian Pintilie – De ce trag clopotele, Mitica? si cartea lui Al. Paleologu – Despre lucrurile cu adevarat importante. Ca tot veni vorba, despre Eminescu scrie frumos de tot chiar … Caragiale : vezi In Nirvana, Ironia si Doua note.

*** am publicat aici fragmente din opere mai putin cunoscute, care infatiseaza intrucatva acest Caragiale proaspat si imposibil de incadrat in tipare.

O recenzie de: Silviu Man