Esti aici: bookblog.ro » Biografii/Memorii, Eseuri, Silviu Man » Despre lucrurile cu adevarat importante
Despre lucrurile cu adevarat importante
Autor: Alexandru Paleologu
Rating: 
E la fel de usor sa mi-l imaginez pe Alexandru Paleologu tinand prelegeri despre Kant in amfiteatre sau susotind povesti la gura sobei unor nepotei ramasi cu gura cascata. Meditand asupra raportului dintre “transcendent” si “transcendental” in filozofia lui Noica sau discutand jovial la o cafea despre cine stie ce maruntisuri. In biblioteca sau la Ateneu. La promenada pe Calea Victoriei, pe malul unui rau sau la biserica. La gradina zoologica sau chiar cocotat pe vreun aisberg. Tot timpul si in orice situatie, ar avea aerul de a fi el insusi. A nu se intelege din aceasta ca vorbesc despre un om previzibil sau, Doamne-fereste, facil, ci de cineva a carui naturalete da tot timpul o nota personala foarte aparte mediului in care se afla. In plus, a carui inteligenta si formatie ii permit sa accepte cu bonomie rolul de personaj si cu modestie pe acela de personalitate. Un scriitor exigent si sobru, dar ale carui exigenta si sobrietate nu ii interzic sa scrie astfel de randuri despre… frivolitate :
“Atentia acordata lucrurilor neinsemnate se numeste frivolitate. Seriosii (pretinsii seriosi) se sperie de frivolitate, fug de ea ca dracul de tamaie si raman la nivelul cliseelor si platitudinilor grave. Contrariul frivolitatii nu e seriozitatea, contrariul frivolitatii e superficialitatea. [...]Nu exista teme grave si teme superficiale, exista numai privire superficiala si privire patrunzatoare, profunda, indiferent de obiectul ei. Pretinsii seriosi nu au acces la profunzime, si nu stiu sa se amuze. ”
Sau, in acelasi stil care parca rasfata la un loc si mintea, si sufletul :
“Lucrul acesta l-am inteles mult mai tarziu. Viata si marile carti ale lumii m-au facut sa stiu ca adevarata bunatate, cu rabdarea ei imensa, dar nu nesfarsita, e totdeauna geniala si puternica, orice ar crede criticii si asa-zisii oameni “tari”, adica slabanogii sufletesti. ”
Cred ca ceea face din Despre lucrurile cu adevarat importante o carte atat de agreabila este capacitatea autorului de a orienta imensul lui bagaj intelectual la scopul prim – acela de a-i fi folositor omului :
“Realitatea cea mai de pret, realitatea, repet, este sufletul. A nu ti-l “pierde”, a ti-l salva, a ti-l mantui, e dintotdeauna marea tema a conduitei morale si a soteriologiei, fie de natura laica, fie religioasa.Nu exista nenorocire mai mare decat cea de a-ti “pierde sufletul” ; a nu intelege asta, a fi indiferent la pierderea propriului suflet, e pur si simplu imbecilitate [...]Inteligenta si sufletul, acestea sunt nivelurile supreme ale omenescului. [...] Filozofiile care le nesocotesc in mod expres, ca “nefilosofice” o fac pe propriul risc, acela de a nu avea, in final, decat o insemnatate minora. [...] Toate speculatiile asupra posibilitatii si conditiilor cunoasterii, asupra formelor sensibilitatii si categoriilor a priori, asupra chestiunii daca ideile sunt innascute sau dobandite etc., toate acestea au importanta numai fiindca din felul cum sunt rezolvate decurg anumite consecinte de conduita practica, adica o morala si o intelepciune. Finalitatea filozofiei este aceasta, nu poate fi decat aceasta. ”
[...][...][...] ”Inteligenta nu mai este, deci, pretextul unor teorii indigeste si nefolositoare, ci vine sa-si indeplineasca menirea dintotdeauna : de a constientiza lumea, de a o intelege, nuanta si discerne. Mai mult, a crea formule, a vedea asemanari intre lucrurile ce par sa nu aiba legatura , a sparge preconceptii.
Cititorul va avea, astfel, placerea sa afle ca nu exista “fericire personala”, ca una e “a concede” si alta e “a ceda”, cate ceva despre raportul dintre “timp liber” si “omorarea timpului”, ca sfera poeziei este mai larga decat cea a lirismului, iar “simtul valorilor” e preferabil cliseului de “cult al valorilor”. La aceste revelatoare ipoteze, se adauga in volum cateva portrete (minunate) ale lui E. Ionesco, V. Voiculescu, D. Staniloae, critica si analize literare (de mare sensibilitate) la Caragiale – si Ion Luca, si Mateiu, Eminescu, N. Stanescu, Toparceanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade si Mihai Ralea. Iar articole precum “Triumful oligofreniei”(legionare), “Eshatologia tancului”(sovietic) si “Inima regelui”(Mihai I) il pun pe Alexandru Paleologu in frumoasa postura de autor necanonic de manuale necanonice de intelegere a vietii. Pentru “elevi” la fel necanonici.
O recenzie de: Silviu Man
In ciuda tuturor compromisurilor facute, Alexandru Paleologu ramane un adevarat aristocrat, ale carui povesti mi-ar fi placut sa le aud mai mult timp. O carte care merita citita si pe care o recomand cu caldura tuturor celor care nu au uitat care sunt lucrurile cu adevarat importante.
Asa e, Aristocrat – asta e cuvantul potrivit pentru Alexandru Paleologul. “Intelectualul aristocrat e RADICAL si CRITIC.” – Hurduzeu. Restul sunt hahalere ale corectitudinii politice, mentalitati de turma, vointe cioplite stramb in spatii colectiviste lipsite de transcendenta si inecate in confuziile handicapatilor.
Compromisuri pe care sa nu uitam ca le-a recunoscut in graba mare imediat dupa ‘89. Inclusiv pentru asta e “aristocrat”.
Asa e. Mai ales ca a recunoscut.
In fine, faptul ca a recunoscut nu il face mai putin vinovat. De aceea eu nu ii condamn nici pe cei care nu-l mai pot inghiti nici pe el nici pe Balaceanu Stolnici dupa ce s-a aflat relatia lor cu securitatea.
ba cred ca da, Laura. Vina nu e batuta in cuie. Cei de care vorbesti tu uita ca Paleologu nu s-a dus cu jalba in protap la Securitate, ci a facut vreo cativa ani de puscarie (“lotul Noica-Pillat”) si abia apoi a cedat. E foarte usor sa fii inchizitor de pe margine.
Vina ramane aceeasi, indiferent de circumstantele atenuante. A fost slab, a cedat, asta e. Eu o sa-l citesc in continuare cu placere, chiar daca ii stiu si aceasta slabiciune.
Ne asemanam la placerea lecturii si ne deosebim la “judecarea” oamenilor. Nici macar in dreptul penal, pedeapsa nu e aceeasi daca fapta a fost savarsita in circumstante atenuante, d’apoi in “dreptul”… moral. A fi “slab” (in fata unui aparat ca Securitatea, se pleaca de la premisa ca esti slab; depinde de tine daca devii exceptie), a ceda in conditiile acelea era o regula, chiar si fara te chinui cativa ani buni prin mizeria puscariilor. Ar mai multe de nuantat si pe marginea activitatii lui efective in cadrul Securitatii; e atat de greu sa cantaresti tot pe cat e de usor sa ii arunci pe toti in aceeasi oala, ca o mare parte din Romania noastra recenta.
mi se pare foarte simplu sa arunci cu noroi acum, de la atatia ani departare. de fapt, asta se face. si cred ca multi dintre noi ar fi slabi, pentru ca intotdeauna exista persoane la care tii si care pot avea de suferit. si sa ne amintim ca “baietii” aia nu jucau cinstit… iar in legatura cu cartea..merg pe mana ta, ca de obicei. de-abia astept sa o citesc!
Iata un editorial care, din punctul meu de vedere, arata exact care este problema aristocratilor pe care inca ii admiram. Tonul este dur, ca de obicei, dar nu mai putin just.
Directia a Saptea de Cristian Tudor Popescu
Dinspre partea intelectuală a naţiei se scurg discursuri indignate cu privire la kivetschul sexualo-morbido-bănos-sentimentos care dă pe dinafară din canalele mass-media. Vulgaritate, obscenităţi, niet kultur, maneaua şi madmuzeaua, organul cică de 30 cm al portarului Prunea la pagina întâi. Aşa e, acest chiveci e din ce în ce mai greu suportabil, te împinge dincolo de dezgust, în izolare şi înstrăinare – dar partea intelectuală nu îşi scoate şi ea la iveală organul?
Ba da, la intelectuali, organul lui Prunea este just now capul lui Bălăceanu-Stolnici. Capul profesorului, savantului, mentorului, seniorului, povăţuitorului Bălăceanu-Stolnici. Prevăzut cu barbete, ochelari cu ham, cărunteţe pieptănată pe spate – capul unui bunic venerabil, al tătânelui spiritual, al boierului liberal, mai să-i mănânci din palmă acadeaua înţelepciunii pe care ne-o dă regulat la televizor şi la ziar.
Cum dădea şi rapoartele la Securitate medicul Bălăceanu-Stolnici. Întocmite ştiinţific, cu cap, căci capul este organul cu care intelectualul lucrează cu organele. Cum spuneam, e plină România de Leonarji da Vinclu, şi nu numai la fotbal. E păcat să nu fie utilizate toate capacităţile lor. De-aia l-a şi făcut Securitatea tovarăş doctor docent, la cerere, pe d. Stolnici. Şi îl mai şi plătea cu 8.000 lei în 1965, ceea ce a fost şi este cât se poate de firesc, aşa cum observa astă-vară dl. Gabriel Liiceanu: ce, e mult 10.000 de euro de la buget pentru o discuţie a organului cu un intelectual de marcă?
În 2006, la semicentenarul TVR, m-am întâlnit pentru prima şi ultima oară cu d. Stolnici: venea prin Tunelul Timpului, înjghebat la intrarea în instituţie, la braţ cu d-na Mona Muscă. Cu d-na Muscă, deja cunoscută sub numele „Dana“, am schimbat un salut din ochi, scurt şi trist. D. Stolnici însă m-a înşfăcat de cot şi mi-a livrat gratuit următoarea informaţie: „Ştii dumneata că eu am colaborat cu Televiziunea încă de când s-a înfiinţat?“ Mi-am desprins uşurel membrul şi l-am întrebat la rândul meu: „Dar cu Securitatea, tot de la înfiinţare aţi colaborat?“
Venerabilul nu s-a şocat, nu s-a froasat, nu s-a supărat. A râs cu poftă: „Ehe, şi asta era o instituţie serioasă, domnu’ Popescu!“ – după care s-a topit în Tunelul Timpului.
Cred că d. Stolnici va continua să râdă şi după ce va fi cunoscută frumuseţea lui de dosar cât o teză de doctorat. Un gazetar care s-a atins cu Securitatea nici cât o sutime din contactele vânjoase ale d. Bălăceanu a fost exclus din presă. Boierul Stolnici ne va fi în continuare mentor, ne va râgâi înţelepciuni fără să se tulbure, căci sângele albastru stimulează hormonul nesimţirii superioare. Nu întâmplător, de pe rafturile librăriilor ne priveşte reeditarea cărţii distinsului coleg de confesiuni contra cost la organ al d. Stolnici: „Bunul simţ ca paradox“, de Al. Paleologu.
Şi tot nu întâmplător, d. Stolnici este şi membru în Colegiul pentru alegerea Patriarhului: intelectualii de viţă şi popii cu stele sunt baza Direcţiei a Şaptea a Securităţii. Celelalte şase direcţii ale DSS au dispărut, Direcţia a Şaptea va dăinui peste vremi, căci ruperea peceţii ei ar aduce pe pământ miezul Armaghedonului lăuntric românesc.
Laura, cu tot respectul, articolul ala face referire nu la “problema aristocratilor”, ci la probleme jurnalistilor.
Da, dar atinge si problema aristocratilor gen Paleologu si Stolnici.
e drept, insa inainte de a atinge problemele arisocratilor “gen”, jurnalistul in cauza uita sa isi atinga propriile probleme. un fel de hot care striga : hotii!
Ai vreo dovada ca CTP este sau a fost hot? Din cate stiu Paleologu si-a recunoscut colaborarea cu securitatea, iar pentru Stolnici exista un verdict al CNSAS.
am dovada bunului simt, Laura. Nici despre Plesita nu avem dovezi scrise. Conceptia asta normativista la care aderi face din Paleologu un banal colaborator care nu merita iertat in vecii vecilor, iar pe de-alde CTP, Basescu sau cati altii (ale caror dosare au fost pierdute, arse la Berevoiesti sau aiurea, sau pur si simplu nescoase inca la iveala) ii preface in sfantuleti prezumtivi.
conceptia asta supernormativista la care aderi face din Paleologu, un om care a trecut prin iad si nu a putut sa-l suporte pana la cap – un simplu securist in cel mai larg si impersonal sens al cuvantului, iar din alde CTP, Plesita sau Basescu (aleg aleatoriu) niste ingerasi prezumtivi. As intelege sa adopt conceptia asta wolandiana cu unde nu e dosarul, nu e nici omul, daca nu s-ar fi ars sute de kilograme la Berevoiesti sau pe aiurea, daca nu s-ar fi facut pierdute, ca de altfel in orice tara comunista respectabila, daca nu as sti ca “sistemul” nu inca mort si ingropat.
Eu nu ii iau in brate nici pe CTP, nici pe Basescu. Imi sunt absolut indiferenti. Mi-a placut articolul lui CTP, mi s-a parut ca are un dram de dreptate in ceea ce priveste problema pe care am dezbatut-o aici si atat. Nici eu nu cred in nevinovatia multora, dar atunci cand am dovada, incep sa cred in vinovatia catorva. Dupa cum am mai spus, il admir pe Paleologu si in nici un caz nu il vad un simplu securist. Dar nici nu pot da dovada de intelegere totala in ceea ce priveste relatia sa cu regimul.
Lumea medicala stia dela inceputul anilor 50 de faptul ca doctorul Balaceanu Stolnici este turnator si ca este folosit ca agent de influenta in “misiuni delicate”,in special in strainatate.Asa ca la ce folos toata tevatura ?
[...] ** pentru perspective neviciate asupra lui Caragiale, recomand cu caldura formidabilul film al lui Lucian Pintilie – De ce trag clopotele, Mitica? si cartea lui Al. Paleologu – Despre lucrurile cu adevarat importante. Ca tot veni vorba, despre Eminescu scrie frumos de tot chiar … Caragiale : vezi In Nirvana, Ironia si Doua note. [...]