Esti aici: bookblog.ro » Lit. contemporana, Silviu Man » Adio, Europa!
Adio, Europa!
Autor: Ion D. Sarbu
Rating: 
La finalul primului volum din Adio, Europa!, inca mai credeam ca imi pot limita recenzia la cateva consideratii asupra scrisului nebunesc-baroc-suprarealist, un stralucitor si migalos ghiveci de fraze, de teorii, de sintagme, butade, proverbe de-a-ndoaselea si cuvinte aiuritoare. Mostre relevante : “arpacaşă luciditate”, “curatenia total coreeana a uniformelor”, “Merde, merde, merde. Traiasca Statele Hunite ale Eurasiei!”, “a înmelcui”, “unde dai si cine crapa”, “betonvil”, “jilaviadă”, “Decarug”, “subchelie”. La nivel lexical si frazeologic, Ion D. Sarbu e sculptor de finete. Iar asta e doar nivelul minim de perceptie al romanului.
La nivel superior, se afla povestea. Cu un el, un profesor de filosofie – Desideriu Candid, care-si merita cu prisosinta voltairianul nume, “un biet subinginer al subanimei acestor subandroizi ce alcatuiesc suprastructura subculturii panificatiei si vinalcoolului” sau “cel mai mare natang si mai cilibiu pasoptist din cati au supravietuit crimelor si potoapelor ortografice” sau “cretin tomnatic si neologism picat din luna”. Cu o ea, sotia lui – Olimpia, divina si dracoasa, unul dintre cele mai fascinante personaje feminine din toata literatura pe care am citit-o – “Nu huli, sunt taranca! Imi fac rugaciunile la negru, in rai voi intra cu carnetul meu rosu imaculat”, care in somn miroase “a sulfina, busuioc, levantica. A copilarie la tara, in tara fericita, fara griji, a biserica veche, din lemn afumat.”, “parul iubitei mele miroase a gradina, a copilarie”.
Sotii Candid se invart, pe orbite diferite, intr-un orasel de provincie (“Isarlâc”) – de fapt Craiova – al Romaniei anilor ’70. Un mediu mult prea trist ca sa nu ai nevoie sa razi de el, ceea ce si face nerodul profesor la adresa unui banal afis in care Karl Marx este trecut ca autor stiintifico-fantastic in locul lui Karl … May. Ras inteligent si inocent care declanseaza o intrebare fundamentala pentru calculele mafiotilor zilei si, in genere, pentru toata evolutia edificiului ideologic, si asa stramb si sec : este Karl Marx un autor stiintific, fantastic, stiintifico-fantastic sau nici una din variantele de mai sus? Iar din aceasta problema izbucneste delirul uman, institutional, existential, in care apare ca protagonista toata Securitatea locala, materializata in lichele crancene precum Tutilă Doi, Tutilă Unu, Osmanescu, Ilderim, Caftangiu, doamna Carmen sau Omar Omarovici Kaimakov. E suficient un simplu hohot de ras in public ca reteaua dintre cei de mai sus sa isi piarda stabilitatea, aparent intretinuta de relatii nepotistice, pseudoierarhice, adultere, dispreturi etc. si sa se demareze un joc descreierat in care miza este, pentru sotii Candid, viata, iar pentru ei, puterea.
Cam pe aici ar fi trebuit sa ma opresc, daca as fi avut in vedere numai primul volum. Dar romanul lui Ion D. Sarbu incepe ilfpetrovian, trece prin Orwell si Kafka si se termina bulgakovian. De altfel, am vazut ca in critica literara de la noi s-a sesizat o paralela intre Adio, Europa! si Maestrul si Margarita, fundamentata probabil pe ideea de cuplu asuprit de forte ale Raului, martor si traitor al stihiilor. Dar, exista o mare diferenta intre cele doua romane: in timp ce al lui Bulgakov e o farsa mai mult nebuneasca decat tragica, orchestrata de niste diavoli care nici macar nu actioneaza in nume propriu, in care eroii sunt adusi impreuna catre idealul lor de liniste-impreuna chiar de suita lui Woland, cartea lui Ion D. Sarbu e o farsa tragica profund pamanteasca, in a carei desfasurare abia se vad semnele dumnezeiesti – ceea ce pot face niste comunisti ferventi depaseste cu mult in cruzime inocentele poante ale lui Behemoth sau dialogurile de bufon superb ale lui Koroviev. Exista, totusi, un mare punct comun intre cele doua romane – ideea sublima de dragoste ca singura cale de transcendere a lumii veninoase – ceea ce, din punctul meu de vedere, constituie sensul suprem al cartii, deasupra tuturor speculatiilor de ordin social, politic sau literar (apropo de polemica avuta acum cateva luni cu colegul Gabriel Mirea, referitor la utilizarea instrumentelor criticii literare asupra cartilor marturisitoare).
Ca urmare, nu stiu cata relevanta vor mai avea speculatiile referitoare la personaje, gradatia maiastra a actiunii, inserarea mereu inspirata a unor episoade prin care poti intrevedea printre lacrimi speranta (ma gandesc acum ca speranta se vede numai printre lacrimi), dialogurile de demn urmas de Caragiale sau Gogol, expresivitatea viziunilor – fie ca e vorba de acei ubicui dracusori multicolorati, fie ca e vorba de foarte interesanta discutie a protagonistului cu un… Leibniz la fel de consecvent in teoria celei mai bune dintre lumile posibile, paradigma a impotentei filosofiei in fata delirului politic contemporan etc. Mai multa importanta ar avea poate sa spun ca mi se pare ca Adio, Europa! este singura scriere pe care o cunosc in care dragostea se contrapune, nu urii, ci prostiei, aceasta din urma fiind cel mai sigur preludiu la Apocalipsa… De care in mod sigur Leibniz nu o sa ne scape.
O recenzie de: Silviu Man
Multumesc Silviu!
Pentru mine recunoasterea valorii lui ID Sirbu este ceva aproape personal.Se explica prin modul prozaic ca provenim din acelasi loc.
Totusi nu pot sa nu ma simt revoltata cand vad cat de neglijat si marginalizat a fost si, din pacate, inca este Sirbu.
da, e greu de explicat atata pasivitate in receptarea cartilor lui. dupa cum am si spus, e unul din putinii romancieri pur-sange pe care-i are literatura romana – personali, autonomi in scris si viziune. merita o serie de “opere complete” in editie cartonata, preferabil maro.
[...] O recenzie excepţională la această carte o găsiţi acilea. Realizată de Silviu Man. [...]
[...] Autorul moral(ist): Ion D. Sîrbu (1919-1989), căruia sus-numita wikipedie îi dedică fix 398 de cuvinte (excluzând referinţele bibliografice). Probabil cel mai mare scriitor român. Cine nu crede să caute Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Lupul şi catedrala, Şoarecele B şi alte povestiri, Dansul ursului… Referinţe suplimentare pot fi găsite în seria de articole De la Petrila la Petrini, viaţa lui Ion D. Sîrbu şi volumul Un om din Est (Curtea Veche, 2006) ale lui Daniel Cristea-Enache sau în volumul lui Dan C. Mihăilescu – Literatura română în postceauşism (II). Marginalizat sistematic în comunism, strivit cum se cuvine de uitarea devenită brand naţional după 1990, Ion D. Sîrbu este astăzi fericitul posesor al unei case memoriale deschise cu fast în 1994 şi închise cu discreţie la o zi după deschidere. În documentele primăriei din Petrila casa nu există, fiind considerată demolată. [...]
ID Sîrbu este singurul autor pe care mi l-am pus în blogroll. El m-a inspirat în lupta mea pentru eradicarea unei mentalităţi publice ce, la 20 de ani de la căderera regimului totalitar, face din subiectul de drept obiect de drept.