Esti aici: bookblog.ro » Articole Speciale, Silviu Man, Video » Căutându-l pe Ion D. Sîrbu – episodul I

Căutându-l pe Ion D. Sîrbu – episodul I

Locul faptei: Pentru cei pragmatici, trebuie spus, á la Wikipedia, că Petrila este un orăşel din sud-estul judeţului Hunedoara, la doi paşi de Petroşani, micuţ (dar nu cochet), a cărei activitate principală era exploatarea de cărbune. Pentru amatorii de comparaţii, am putea adăuga că întreaga suflare a Petrilei ar putea încăpea, fără să-şi dea coate, pe un stadion precum Ghencea. Asemenea referinţe sunt însă lipsite de sens. Petrila nu poate fi cunoscută de departe (de altfel, Petrila nu poate fi cunoscută nici de aproape). La intrarea în Petrila, laşi orice speranţă şi renunţi la ideea de “periferie”, devenită brusc caducă.

A spune “sunt la Petrila” (asta incluzând bucuria că ştii deja replica interlocutorului tău: “da’ unde e Petrila?”) este, în fapt, o aberaţie semantică. Nu poţi spune “mă duc până LA Petrila”, “mă îndrept CĂTRE Petrila”, “mi-am mâncat tinereţea ÎN Petrila” decât cu riscul unei grave imprecizii. “Europa este un biet continent, Petrila e o lume” şi din această cauză Petrila pare a avea un timp care nu se măsoară în ore şi minute, un spaţiu propriu (în care referinţele de tip “la sud, masivul Parâng; la nord, vârful lui Pătru” sunt ineficiente) şi un ritm de existenţă greu de cuantificat. Iată de ce limba română, pentru a putea defini Petrila, ne-a dăruit prepoziţia “întru”. Pe care o putem ascuţi, la nevoie, cu straniile “subspre” sau “prinspre”.

Petrila este atat de gri, încat fotografiile în alb-negru par pleonasme.

Petrila, având trecutul înainte şi cinstindu-şi viitorul ei, subvieţuieşte greoi în sunet legănat de manele. Umblă o formulă: “Petrila, subpământ românesc”, dar îţi vine să adaugi: “Petrila, pământ subomenesc”. La fel de străină de rânduiala satului cât şi de proiectul de urbanism, Petrila este ne-sat şi ne-oraş. Nu deţinem informaţii sigure, însă în Petrila, în afară de Ion D. Sîrbu şi Joszef Kappl, basistul de la Phoenix, se pare că s-a născut şi Godot. Deşi încremenită în imanenţă, Petrila nu este aici – şi, orice s-ar spune, Petrila nu este nici atunci; Petrila este, senin-sordidă, mereu dincolo….

Făptaşul: La Petrila locuieşte Ion Barbu, caricaturistul greu de premii de la Academia Caţavencu, Ziua şi Dilema veche. Ion Barbu nu aparţine categoriei deprimaţilor naţionali – o caricatură de-a lui face mult mai mult decât trei-patru analişti politici delirând în prime-time. În acelaşi timp, Barbu este la fel de departe de divertismentul meschin precum Florida de Petrila. Umorul lui nu e vegetativ, ci tonic, terapeutic şi formativ.

Fiecare caricatură şi fiecare colaj create de Barbu înseamnă un pas, mic cât o pagină de ziar, înspre bunul-simţ, noţiune care a cerut de mult azil politic în altă galaxie. Barbu nu militează cu pieptul înainte pentru soarta balenelor albe, nu lăcrimează în ralanti la gândul unei păci mondiale. Om aşezat şi răsfăţat cum se cuvine de muze, s-a gândit că mai bine ar face puţină ordine în jurul lui (deşi un răutăcios ar spune, judecând după fotografia de mai jos, în care Barbu este sorbit din ochi de nişte găinuşe decedate, răsucite lasciv lângă casa de pe 1 Iunie, că n-a reuşit prea multe în acest sens).

Ca urmare, a înfiiinţat o Fundaţie culturală – Condiţia română şi de o editură – Ha, ha & ha. Şi-a căptuşit casa, din duşumea până în tavan, cu versuri şi a organizat în propria curte un Festival de poezie, muzică şi teatru – OM RĂU (la care au participat de-a lungul timpului, Ada Milea, Nightlosers, Harry Tavitian, Grigore şi Marioara Leşe, Maria Răducanu, Tudor Gheorghe, Nicu Alifantis, Einueia etc.).

A fost iniţiatorul celui mai fascinant experiment poetic de care am auzit vreodată – Antologia poeziei româneşti la zid (partea a II-a din tetralogia Petrila, periferia culturală europeană). A onorat memoria lui I. D. Sîrbu cum probabil Ministerul Culturii nu va fi în stare să o facă vreodată.

Autorul moral(ist): Ion D. Sîrbu (1919-1989), căruia sus-numita wikipedie îi dedică fix 398 de cuvinte (excluzând referinţele bibliografice). Probabil cel mai mare scriitor român. Cine nu crede să caute Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Lupul şi catedrala, Şoarecele B şi alte povestiri, Dansul ursului… Referinţe suplimentare pot fi găsite în seria de articole De la Petrila la Petrini, viaţa lui Ion D. Sîrbu şi volumul Un om din Est (Curtea Veche, 2006) ale lui Daniel Cristea-Enache sau în volumul lui Dan C. Mihăilescu – Literatura română în postceauşism (II). Marginalizat sistematic în comunism, strivit cum se cuvine de uitarea devenită brand naţional după 1990, Ion D. Sîrbu este astăzi fericitul posesor al unei case memoriale deschise cu fast în 1994 şi închise cu discreţie la o zi după deschidere. În documentele primăriei din Petrila casa nu există, fiind considerată demolată.

Vizavi de Ion D. Sîrbu, Ilie Păducel, primarul Petrilei a declarat solemn că “a fost un mare poet”. Presupunem, prin absurd (absurdul fiind catalizatorul producţiilor culturale din Petrila) că, de fapt, dl primar l-a confundat cu Lucian Blaga, al cărui discipol a fost (Sîrbu, nu Păducel). Chiar şi aşa însă, administraţia rămâne tare departe de francheţea lui Duţu dintr-a VI-a C, care a declarat în cartea de oaspeţi a casei memoriale: “îmi pare foarte rău că nu mi-am dat seama că pe strada mea s-a născut un mare şi celebru scriitor”…

Află mai multe despre Ion D. Sîrbu şi Ion Barbu din interviul “Mina Petrila a murit, trăiască mina Sîrbu!” aici:

Scris de: Silviu Man
Fotografii: Silviu Man, cu excepţia Petrila – oraş de rezervă, de aici.

Notă: Click pe poze pentru rezoluţie mai mare.