bookblog.ro

---

Kafka pe malul mării

Scris de • 6 October 2008 • in categoria Lit. contemporana

Autor: Haruki Murakami
Rating: Haruki Murakami - Kafka pe malul mării rating - recenzii carti

Haruki Murakami - Kafka pe malul mării - recenzie carti

Pace şi bine!

Povestea privirilor diverse

Mă gândeam că o asemenea carte presupune o mulţime de abordări. Este în ea pâine de mâncat pentru sociologi, filosofi, sexişti, literaţi, comparatişti şi lista n-ar avea de ce să se oprească aici. Dar cum este posibilă privirea multiperspectivă în condiţiile în care avem de-a face cu o simplă carte? Sunt oare atât de radical diferite percepţiile noastre din cauza intereselor personale şi suntem oare atât de orbi la tot ce nu intră în propria noastră grilă! Este oare posibil un Murakami radical diferit din punct de vedere sociologic de un Murakami dintr-o perspectivă literară? Sau sunt mai degrabă simple declaraţii războinice de tip teoretic şi vom găsi dincolo de tranşeele adânc săpate ale ştiinţelor impresii şi opinii obişnuite de cititor?

Un corp cu răni multiple, începute şi neterminate

Mă uitam într-o introducere în psihologie oarecare şi acolo existau furtuni de clasificări, arbori imenşi în care corpul uman este descompus în tot felul de părticele şi ramificaţii. Aşa ar trebui să operăm şi asupra unei cărţi? S-o facem bucăţi şi fiecare specialist apoi să-i studieze aspectul său particular? Dacă ar fi aşa, ar mai fi posibilă o privire asupra întregului? Nu cumva avem pretenţii generalizante acolo unde nu operăm şi nici n-am putea opera decât c-un instrumentar redus la una-două ştiinţe?

Un set complet de analize?

Această discuţie am deschis-o din cauza dificultăţii abordării acestei cărţi a lui Murakami. Să mă fac înţeles clar de la început. Nu este o carte grea decât pe alocuri, nu necitibilă, nu plină de teorii, dar cu multe conotaţii, cu direcţii fertile de reflecţie. De aceea parcă îmi venea să deschid fişele cele multe cu tot felul de instrumente critice dintr-o gamă variată de domenii şi să-i fac - cum se spune prin filme - un set complet de analize. O fi clinic sănătoasă să intre în marea literatură a lumii? Este doar încă una dintre pornografiile care au pretenţii literare? Să mă arăt revoltat religios sau din contra, să remarc accentele sexiste care zice-se ar da mai multă naturaleţe personajelor în formare? În loc de un clar pro sau contra, să mă arat nuanţat şi vulpoi şi să zic nici n-o citiţi, dar nici n-o lăsaţi din mână.

Mă aflu în faţa unui nod gordian.

Să-l tai prin câteva cuvinte despre acţiune. Este fragmentată pe două fire narative. Pe de-o parte, cea a bătrânului analfabet Nakuta care poate vorbi cu pisici, pietre şi are viziuni asupra unei misiuni de salvare a lumii. Este tipul care provoacă fenomene nenaturale - din cer vor cădea la proroocirea lui peşti, lipitori şi fulgere din abundenţă. Pe de alta, cea a adolescentului fugit de acasă, Kafka Tamura - un nume de împrumut - care ajunge să se cazeze într-o bibliotecă particulară şi să încerce forme diverse de iniţiere în maturitate - de la experienţe sexuale de tip oedipian la atingerea unor ţinuturi de la graniţa dintre viaţă şi moarte. Cel puţin spre final, cartea ajunge de un fantastic palpitant, ne aflăm în plin Eliade cu o amplificată grădină a ţigăncilor.

Evident, acţiunea nu poate fi cuprinsă în 2-3 sau 50 de fraze.

Dar nici prea complicată nu este deoarece în acest roman mai degrabă contează întâlnirile, discuţiile, descoperirile de sine ale personajelor. Să precizez:
1. Întâlniri - cu un Vânător de pisici care, după capturarea lor, le mănâncă inimile în stare crudă, cu o coafeză încă adolescentă expansivă şi relativ cuminte la pat, cu două femei stranii de la o Bibliotecă particulară dintre care una agonizează după un iubit mort în urmă cu 20 de ani, iar alta este travestită în bărbat. Şi cortegiul abia începe. Personaje fulgerătoare îşi aruncă cele câteva replici, fiind înlocuite imediat de reflecţii, ori de
2. Discuţii - sunt de două feluri. Teoretice asupra cărţilor şi de descoperire a celor mai diverse lucruri. Cele teoretice vorbesc despre o diversitate de autori literari - evident Kafka ori japonezul atsume Soseki -, despre compozitori şi interpretări ale operelor lor - Beethoven, Mozart, Haydn, Schumann - şi pe una dintre ele am simţit nevoia s-o ascult şi eu simultan - Opusul 97 Arhiducele beethovenian în interpretarea lui Million Dollar Trio (vezi aici).

Anumite idei pot genera discuţii îndelungi, de aceea am ţinut să le consemnez în continuare. Totuşi nu m-a interesat cantitatea lor de originalitate:
a. Ideea că există şi în afara şi în interiorul nostru întuneric. Şi dacă s-a inventat pentru cel din afară lumina, încă trăim într-o noapte aproape permanentă pentru cel dinăuntru.
b. Ideea că ne proiectăm / reconstituim organele noastre interne în lucrurile proiectate de noi în realitate. Chestii de genul inima lucrurilor, sufletele apelor, prăpastiile văzute ca stomacuri fără fund, fluxuri de capital precum fluxul de sânge ş.a.m.d.
c. O întrebare ciudată a unui dintre personaje dacă oamenii în timpul vieţii se pot transforma în fantome pentru o vreme? Povestea lui Genji, o operă medievală japoneză spune că e posibil pentru spiritele malefice. Mă rog.
d. Civilizaţia noastră depinde de conceptul de gard. Este o formă alegorică pentru termenul de proprietate. Toate popoarele au început să evolueze abia după ce şi-au îngrădit proprietăţile. Mă gândesc că azi primul lucru când începi să construieşti o casă este să îngrădeşti locul. Nu e nimic pe el, dar gardul deja păzeşte un loc devenit sacru. Ce e proprietatea dacă nu propriul templu în care permitem foarte rar accesul altora şi de obicei doar cu necesarele ofrande.

Celelalte tipuri de discuţii sunt de tip interogativ asupra stării de existenţă a lumii. În fond, cei doi eroi, Kafka şi Tamura, sunt fiecare fiinţe neştiutoare în felul lor şi au nevoie de unul sau mai mulţi ghizi pentru a înţelege o lume cu grade multe de complexitate. Iată câteva enunţuri care provoacă întrebări:
"¢ Analfabetul Tamura constată că nu a intrat niciodată într-o bibliotecă, deşi aceasta oferă şi alte suporturi de consultare decât cele scrise, de pildă vizuale sau auditive. Ghidul său, tânărul şofer Hoshino, un fel de Sancho Panza fără suport moral, constată că, deşi a făcut liceul, nici el nu a călcat printr-o astfel de instituţie.
"¢ Proverbe de bunic japonez de genul: Să întrebi e o ruşine de moment, să nu întrebi e o ruşine de-o viaţă.
"¢ Tamura care are grijă să atragă permanent atenţia asupra lipsei sale de deşteptăciune, se întreabă la un moment dat cine este el. Hoshima îi spune că îi e greu să dea până şi un răspuns parţial la o asemenea întrebare, având în vedere că nici el nu ştie cu adevărat cine este, iar ceea ce totuşi afirmă despre persoana lui Tamura, un bătrânel ciudat, cu un aer cumsecade, nu poate fi totuşi ceva vrednic de luat în seamă.

3. Descoperirile de sine ale personajelor - fiecare dintre protagonişti se caută în adânc într-un fel sau altul.
Tamura îşi descoperă oarecare profunzimi de unchiaş, deşi s-a crezut toată viaţa idiot. Are de asemenea un fel de intuiţie locativă de genul păsărilor migratoare şi de asemenea stârneşte dorinţa oamenilor de a-l ajuta fără să-i facă să simtă că ar realiza un asemenea gest din milă. Este un om serie care capătă la sfârşitul vieţii o misiune şi care e dusă la final chiar şi fără el. A găsit o formă de a-şi comunica idealul mai departe tânărului Hoshino.

Acest şofer se simte atras de Tamura într-un fel inexplicabil, poate prin aspectele sale contrariante. E primul om care are o misiune misterioasă în viaţă, care nu ştie clar unde va merge, care nu ştie ce va să facă şi de ce. Are doar câteva cuvinte misterioase la dispoziţie şi mai ales îi demonstrează caracterul său profetic - prevesteşte căderea unei ploi de lipitori. Hoshino va deveni în călătoria lui Tamura un ajutor indispensabil şi va avea astfel prilejul de a reflecta asupra vieţii sale de până atunci, ce rost a avut să tragă pentru un patron dispus să-l dea rapid afară, câte femei au fost gata să se culce cu el şi de au făcut-o, de fapt cine este el şi ce ar vrea să facă din viaţă mai departe. Mai ales constată stupefiat că nu este în nici un caz mai uman prin studii decât analfabetul Tamura şi că poţi găsi adâncimi şi intuiţii şi la un astfel de om. Că de fapt societatea modernă e plină de prejudecaţile alfabetizării cu orice preţ, deşi celor mai mulţi oameni această calitate nu le va servi ulterior la nimic. Bibliotecile rămîn în continuare vizitate doar de foarte puţine persoane.

Kafka fuge de un tată autoritar, un sculptor care îi mutilează sufletul cu cruzime. Tatăl său se dovedeşte acel imaginar Vânător de pisici. Eroul va proba trei experienţe sufleteşti:
- prima iubire către doamna Saeki, o femeie de aproape 50 de ani care i-ar putea fi şi mama care-l abandonase la 4 ani.
- o experienţă cărturărească, eroul ne vorbeşte de descoperirea unor cărţi care îl marchează în mod diferit, O mie şi una de nopţi - cu alambicurile ei, o carte a scriitorului japonez Natsume Soseki care-l fascinează printr-o anumit ton natural, o carte despre artizanul lagărelor fasciste, Eichmann, un robot administrativ fascinat de eficienţă şi de stricteţe.
- o apropiere de zona morţii printr-o călătorie într-un no man"™s land spre Ţinutul de dincolo. Atinge aici zona de mister a fiinţei, zona întrebărilor şi a inconsistenţei identităţilor. Toate aceste obstacole - locuri japoneze ale unei noi Alice în Ţara oglinzilor - îi vor da puterea de a-şi revedea comportamentul şi de a se reîntoarce la drumul abandonat prin fuga de acasă.

Ce reproşez cărţii?

"¢ Scenele de sex sunt inutile din punct de vedere narativ. Sunt pur şi simplu acolo pentru atragerea unor cititori care au nevoie şi de ceva pagini fierbinţi.
"¢ Ţinutul de aşteptare spre Lumea de dincolo e rău construit. Seamănă scenelor din jocul SIMS 2 când ieşirea din cadru echivalează cu ieşirea din imagine.
"¢ Abjecţia unor scene - pofta cu care mânca acel sculptor inimi vii de pisici. Iâh!
"¢ Dialogurile dintre analfabetul Tamura şi şoferul său Toshima la limita stupidităţii în cea mai mare parte a lor. Unul ştie ce vrea, dar nu poate să se exprime, altul ştie să se exprime, dar nu ştie ce vrea. Păcală şi Tândală.

Aşa" la final

Reafirm faptul că Haruki Murakami a scris o carte cu o puternică priză lecturală. E genul cărţii pe care abia aştepţi s-o continui intrigat de ce mister s-ar putea ascunde mai departe ori de cum se rezolvă lucrurile. Foloseşte tehnica descoperirii realităţii împreună cu personajele. Ştiu că s-au mai scris o mulţime de recenzii la Kafka pe malul mării chiar şi de către bloggerii români, dar cum am spus şi la început, e o carte cu posibilităţi de interpretare multiple. Eu, până la urmă, am folosit tot lanţeta criticului. Chestie de obişnuinţă. Pentru alte perspective, mai citiţi-i şi pe alţii!

Ceva de genu"™

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea





Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Alina spune:

    Unde pot gasi cartea in intregime?

    raspunde

  2. elena spune:

    poate pt o persoana care nu a citit cartea nu este important, desi eu m-as mira ca pana la sfarsitul recenziei sa fi inteles totul corect, cand: pe “Nakuta”-batranul-(de fapt personajul se numeste NAKATA) il cheama de la jumatatea recenziei “Tamura”, nume care la inceput se spune ca e al adolecentului iar soferul este pe rand: “Hoshima”, “Hoshino” si “Toshima”.sunt nume japoneze si or fi mai greu de retinut dar totusi…..:))

    raspunde

  3. Arana spune:

    Mi-a placut mult cronica… dar, ciudat ca voi zice asta, poate e un pic prea impersonala. Nu stiu, eu una il percep pe Murakami intr-o cu totul alta maniera si nu as putea vorbi despre el sau cartile lui fara a ma implica si fara subiectivism (ma rog, probabil de asta tu si scrii aici, iar eu nu). Dincolo de asta insa, e cred una dintre cele mai fidele si potrivite recenzii, mi se pare ca ai subliniat fix ce trebuia subliniat. Felicitari.

    raspunde

  4. Eu am avut o altă perspectivă asupra lecturii lui „Kafra pe malul mării” http://madrizen.wordpress.com/2005/06/17/complexul-destinului/
    Pe scurt, o actualizare a mitului lui Oedip, cu trăsături specifice lui Murakami (cum ar fi originea întunericului lăuntric :(
    Scene de sex inutile?.. nu prea cred că un autor ca Haruki Murakami îÈ™i permite să insereze în text scene întâmplătoare.
    OK, cu inimile de pisici sunt de acord – sunt scene abominabile, dar fiÈ›i de acord că ele reprezintă o metaforă memorabilă a Întunericului?!

    raspunde

  5. Pingback: Murakami-Kafka pe malul marii « Maria Postu – WordPress Page

  6. Pingback: Ce-am citit în 2010 | bookblog.ro

  7. Pingback: Biografii de scriitori – Rubrică nouă - bookblog.ro

  8. Lilia B. spune:

    Interesant articolul . Mi-a plăcut pragmatismul tău.
    Aruncă o privire pe ce am scris:
    http://peurmeleluiguliver.blogspot.ro

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro