Armata pierdută

January 16th, 2009 | Raluca Alexe, Roman istoric |

Autor: Valerio Massimo Manfredi
Rating:
Editura: All
(ediţia în limba engleză)

Nu prea ştiu ce să spun despre Valerio Massimo Manfredi… Adică, atunci când mă hotărăsc că este într-un fel, mai citesc câteva pagini şi îmi schimb părerea. Să luăm de exemplu cartea de faţă, Armata pierdută. Primele pagini s-au citit uşor, apoi au urmat câteva zeci de care nu am crezut că voi trece. M-am gândit deci, având şi experienţa Talismanului Troiei, că Manfredi nu se poate abţine de la descrieri interminabile de armate şi marşuri. Însă când a sosit momentul (uneia din) bătălii, mi-am dat seama că aş fi simţit-o altfel, dacă nu aş fi ştiut prin ce au trecut soldaţii până să ajungă acolo.

Soldaţii sunt în mare parte greci şi sunt cunoscuţi în istorie drept armata celor “Zece mii”, adunaţi în 401 i.Hr. de comandantul Clearchos pentru a îl învinge pe Marele Rege Artaxerxes, al Imperiului Persan. O încercare nesăbuită, oricât de iscusiţi în luptă ar fi fost- pentru că Asia era un teritoriu necunoscut şi neprimitor, iar regele persan avea o armată cu mult mai numeroasă.

Înţeleg că romanul are la bază epopeea Anabasis, scrisă de Xenofon, care este un războinic atenian venit în expediţie pentru a consemna evenimentele şi datele geografice. În urma unor evenimente el ajunge comandantul armatei rămase, pâna când inevitabilul (şi nu mă refer aici la înfrângere) se produce. Aici însă naratoarea este Abira, o tânără care, îndrăgostindu-se de el când armata ajunge în satul ei, îşi părăseşte casa şi familia pentru a îl însoţi.

Acestea sunt doar două dintre personaje, din cele trei pagini de la început pe care se întinde enumerarea lor. Comandanţi, vice-comandanţi, înlocuitori de comandanţi, soli, soldaţi, însoţitoare, servitoare… acest tur de forţă mi s-a părut de-a dreptul inutil. Nu ştiu dacă ei chiar au existat, dar cel puţin din punctul meu de vedere, amintirea lor în roman nu a adus multe avantaje acestuia.

Însă reproşul major pe care i-l aduc, ca simplu cititor, lui Manfredi, este numărul mult prea mare de pagini. Cred de altfel că nici pe el nu l-a ajutat foarte mult- am întâlnit pe alocuri scăpări, cum ar fi nişte concepte folosite de Abira la un timp prea scurt de când începuse să înveţe greaca. Pe de altă parte, nu pot să nu îi admir dăruirea şi pasiunea pentru domeniul lui de activitate.

Nu am reuşit să îmi dau seama dacă pentru câteva momente de “simţire” a bătăliilor a meritat sacrificiul atâtor pagini de descrieri. Lucrul care îmi este clar însă este că trebuie fii un fan înrăit al romanelor istorice pentru a nu îi găsi lui Manfredi nici un cusur.

Scrisă de Raluca Alexe

• Oracolul
• Tiranul
• Talismanul Troiei
• Ultima legiune