Esti aici: bookblog.ro » Raluca Alexe, Roman istoric » Talismanul Troiei
Talismanul Troiei
Autor: Valerio Massimo Manfredi
Rating: 
Editura: All
(ediţia în limba engleză)
Lecţia de istorie
Poţi citi Talismanul Troiei fără să te interesezi în prealabil de vestitul război. E adevărat, mulţimea numelor şi referinţelor la faptele eroilor induce câteodată în eroare, dar te poţi descurca numai cu informaţiile oferite de autor. Însă ar fi o pierdere destul de mare. Pentru că pentru mine acesta este meritul principal al cărţii: faptul că înainte să încep romanul am sărit timp de două ore din link în link pe Wikipedia şi mi-am completat cunoştintele legate de Războiul Troian.
Motivul real
Nu-i aşa că mulţi v-aţi gândit că oricât de frumoasă ar fi fost Elena, oricât de veche lumea, era imposibil să aduni toţi regii ahei împreună cu armatele lor şi să-i pui să asedieze atâta amar de ani o cetate pentru o femeie? Probabil că la asta s-a gândit şi Manfredi, pentru că el propune o altă variantă: aheii şi Elena au plănuit ca ea să ajungă în palatul din Troia pentru a afla unde se ascunde talismanul troienilor. Despre care nu aflăm exact ce este dar aflăm că este motivul pentru care cetatea lui Priam era invincibilă.
Socoteala din târg…
Aheii au câştigat războiul şi au vrut fiecare să se întoarcă la casele lor. Însă numai bătrânul Nestor are parte de o intoarcere liniştită, iar Menelau nu are de ce să se teamă, pentru că o aduce pe Elena cu el. Pe de altă parte, mulţi eroi au rămas îngropaţi pe pământurile Troiei, Ulise e pierdut pe mare şi ce este şi mai rău este că Agamemnon a fost ucis cu bestialitate de către soţia sa, Clitemnestra, iar Diomede abia a scăpat de Egialea. Soţiile nu sunt neapărat furioase din cauza absenţei îndelungate a soţilor, ci, alături de Penelopa şi chiar de Elena, pun la cale “conjuraţia reginelor”.
Romanul descrie întâmplările prin care trec supravieţuitorii, centrându-se pe regele Argosului, Diomede. Aflând despre planurile soţiei sale, acesta pleacă din nou pe mare în căutarea unui teritoriu pe care să îşi întemeieze o cetate nouă, împreună cu o parte din armata cu care mai rămăsese. Harta de la începutul cărţii este de foarte mare ajutor în urmărirea drumului pe care îl parcurge prin vechea Italie.
Reuşita are un preţ
Mlaştini, sălbăticie, frig, popoare barbare, un car de foc prăbuşit pe Pământ, blesteme, Manfredi reuşeşte să inducă starea de disperare pe care trebuie să o fi încercat acei oameni văzând că nu se pot “aşeza” nicăieri, în special a lui Diomede, responsabil de soarta lor. Din păcate, preţul acestei reuşite a autorului este un număr prea mare de pagini.
În plus, mi se pare că autorul nu prea a ştiut pe ce să se concentreze: fie încearcă prea mult să creeze mister dar uită să mai lumineze cititorul, fie urmăreşte prea mult diverse personaje secundare, adăugând astfel pagini şi sporind confuzia.
Am rămas prin urmare cu un sentiment de incomplet. Şi cu părere de rău. Pentru că după atâtea pagini de tristeţe, sfârşitul este puţin cam deprimant. Nu spun că ar fi trebuit să fie un final fericit, dar nici chiar să nu se potrivească mai nimic. Cât despre personajul misterios care i-a spus povestea naratorului… fiecare crede ce vrea.
Scrisă de Raluca Alexe
Titlul cartii mi se pare atractiv, iar de aceea parca as fi vrut sa citesc in recenzie mai multe despre acest “talisman”…
De ce mi se pare ca totul capata un iz hollywoodian? Elena comploteaza cu barbatii, femeile isi fac asociatie, aia au talismanul, aia vor talismanul…
Lectie de istorie nu e. Nu e nici macar o incercare de re-creare a istoriei, fiindca da prea multa putere femeilor. E o distorsionare a epopeei pentru a fi mai pe placul si intelesul adolescentilor de azi.
Propun ca facatura asta sa nu se numeasca “fictiune istorica”, ci parodie istorica.
Mihnea, am spus in recenzie aproape tot ce se spune si in carte despre acest talisman; ar mai fi fost un singur lucru, dar nu pot dezvalui chiar totul
.
Ioana, lectie de istorie nu e. Este unul din subtitluri pentru ca din cauza cartii am citit mai mult despre Razboiul Troian. De altfel autorul recunoaste ca ca a umplut golurile uriase pe care le lasa diferitele surse cu multa fictiune.
Radu, nu as fi chiar atat de drastica incat sa ii spun parodie istorica. Este pur si simplu viziunea unui autor despre ce s-a intamplat cu eroii lui Homer
.
Nici eu nu as fi atat de drastic la adresa lui Manfredi. Am citit volumul in urma cu cativa ani, in engleza, si tin minte cateva subtilitati referitoare la certurile istoriografice (post)moderne destul de reusite.
Teoriile pe care Manfredi (de altfel profesor universitar de arheologie clasica cu o activitate stiintifica destul de consistenta) nu sunt deloc noi si deloc hollywoodiene. Foarte important pe linia narativa este conflictul dintre vechea civilizatie matriarhal-pelasgica si vajnicii cuceritori de esenta solar-patriarhala. E o idee care poate fi gasita si la Julius Evola, in anumite scrieri, la Mircea Eliade si chiar dezgropata in scrierile vechiului nostru Hesiod.
[...] Nu prea ştiu ce să spun despre Valerio Massimo Manfredi… Adică, atunci când mă hotărăsc că este într-un fel, mai citesc câteva pagini şi îmi schimb părerea. Să luăm de exemplu cartea de faţă, Armata pierdută. Primele pagini s-au citit uşor, apoi au urmat câteva zeci de care nu am crezut că voi trece. M-am gândit deci, având şi experienţa Talismanului Troiei, că Manfredi nu se poate abţine de la descrieri interminabile de armate şi marşuri. Însă când a sosit momentul (uneia din) bătălii, mi-am dat seama că aş fi simţit-o altfel, dacă nu aş fi ştiut prin ce au trecut soldaţii până să ajungă acolo. [...]