Esti aici: bookblog.ro » Cristi Mitran, SF/Fantasy » Neverwhere

Neverwhere

Autor: Neil Gaiman
Rating:

Gentleman desăvârşit, cărturar elocvent şi protector al artelor, Alin Gogan a petrecut două zile călduroase de septembrie la casa mea de ţară, fiind proaspăt întors din tărâmurile elene. După plecarea sa cordială locul arăta de parcă fusese cotropit de întreaga falangă macedoneană: fântâna secase, orice fărâmă de hrană dispăruse din cămări, şi, mai rău, pivniţele regale fuseseră pustiite.

Iar din libraria castelului lipsea Neverwhere, tomul scris de magicianul Neil Gaiman şi impregnat cu destulă magie neagră cât să deschidă o poartă către altă lume plină de creaturi ale întunericului. Ca dovadă stă recenzia scrisă de însuşi Señor Gogan, cu care acest cărturar umil este, în mare parte, de acord, dar doreşte să adauge câteva lucruri.

Neverwhere, scris în 1996, nu este cel mai bun roman al lui Gaiman, ci marchează o trecere de la scenariile de benzi desenate (remarcabila serie Sandman) la romane în toată regula. Gaiman va deveni un romancier în formă maximă de abia după ce va emigra în Colonii, proces din care va rezulta fabulosul American Gods (2001), şi ilarul Anansi Boys (2005). Dar Nevewhere arată primele semne ale potenţialului autorului britanic în acest mediu. Călătoria lui Richard în subteranele Londrei este narată cu o voce specifică, aceaşi voce care-l va ghida pe Shadow prin america, cinci ani mai târziu, iar în dialoguri se simt tente comice, care vor erupe în Anansi Boys.

Tonul romanului este tipic englezesc, şi tipic pentru Gaiman. Prologul, în care Richard Mayhew stă în faţa unui bar şi este abordat de o ţigancă bătrână, este inspirat dintr-o poveste reală, care s-a transformat în anecdota mea preferată cu Neil Gaiman. Se face că, într-o seară, Gaiman stătea la masă cu Alan Moore şi Eddie Campbell, iar Moore explica nişte scene foarte sângeroase din noua sa banda desenată, From Hell. La un moment dat, lui Neil i se face rău, şi se ridică de la masă spunând că iese afară, să stea puţin jos, la care Moore spune: “Uitaţi-l pe Neil Scary Trousers Gaiman, care iese afară să stea jos!”. Ieşind afară din restaurant Neil se aşează pe trotuar, şi este abordat de o ţigancă bătrână, care-l confundă cu un vagabond, şi se aşează lângă el, începând să-i spună povestea vieţii ei.

Restul romanului nu este la fel de amuzant, din păcate. Richard Mayhew are o slujbă care nu-i place şi o prietenă care-l ţine sub papuc. Într-o seară întâlneşte pe stradă o fată zdrenţăroasă, care sângerează. Faptul că o ajută îl face să devină invizibil pentru societatea de la suprafaţă, şi este nevoit să se aventureze în adâncurile Londrei, unde creaturi magice trăiesc alături de toţi vagabonzii care au „scăpat” printre rotiţele sistemului.

Povestea nu este rea, dar nu este nici fenomenală. Este, într-adevăr, scrisă în capitole scurte, secvenţe unitare, tocmai bune pentru un serial TV. Tunelurile şi canalele prin care Richard călătoreşte, alături de o fată care deschide uşi magice, o mulatră care vânează tigri şi un conte sociopat, au o atmosferă sumbră şi apăsătoare, iar personajele pe care le întâlnesc pe drum au farmecul lor. Domnii Vandemar şi Croup sunt exemple perfecte de antagonişti, combinând şarmul briganzilor medievali cu un machiavelism, la propriu, diavolesc. Islington însă este tragic de unidimensional, ca personaj negativ.

Alin nu a abordat deloc tema romanului în recenzia sa, şi de aceea m-am gândit în mod special la acest lucru. Despre ce e Neverwhere, cu adevărat? Sigur că e despre un bărbat care descoperă o lume magică în Londra contemporană, un fel de Alice în Ţara Aspră şi Întunecată a Minunilor, dar asta ar fi un răspuns prea evident pentru întrebarea mea. Am ani întregi de experienţă în astfel de panseuri, şi pot să trec prin multiple substraturi ca un cuţit prin unt, şi de aceea o să fac o afirmaţie impetuoasă: opriţi-mă dăcă aţi mai auzit asta, dar Nevewhere este despre lucrurile pe care le uităm.

Este chiar evident, dacă te urci pe un acoperiş ca bătrânul Bailey, şi priveşti cu ochi de pasăre. Londra, în primul rând, este un oraş construit peste zeci de alte oraşe. Romanii au construit peste bretoni, saxonii peste romani, normanzii peste saxoni. Londra a fost unul dintre primele oraşe din lume care au avut peste un milion de locuitori, şi infrastructura sa era mult prea subdezvoltată pentru a susţine un asemenea număr de oameni. Oraşul s-a extins, atât în sus cât şi în jos. Metrouri s-au săpat pe lângă canalizări şi tuneluri pierdute, case moderne s-au construit peste case de epocă, generaţii noi le-au înlocuit pe cele vechi.

De aceea era inevitabil ca unele lucruri să rămână iremediabil pierdute. Richard, ca mulţi alţi londonezi, nu ştie că există o staţie de metrou la British Museum, închisă în 1933, sau nu ştie că districtul Islington este numit după un înger. Călătoria sa prin London Below nu este o expediţie într-un tărmâm magic, ci o procesiune printre lucrurile şi locurile pe care oamenii le-au ingropat şi le-au uitat.

Oamenii pe care Richard îi întâlneşte sunt, de asemenea, rămăşiţe ale unor vremuri apuse. Normal că iniţial a existat un lord la Earl’s Court, dar odată cu decăderea clasei războinice curtea lui s-a mutat într-un vagon de metrou, iar el a devenit un bătrân senil care-şi aminteşte vag de vremurile sale de glorie. Şobolanii care au infestat Londra atâta vreme s-au mutat şi ei în subterane, unde au devenit (sau poate au fost dintotdeauna) aproape la fel de mari ca pisicile sălbatice, şi au ajuns să comande peste toţi vagabonzii care ajung în tuneluri.

Mai sunt desigur şi oamenii străzii, la fel de indezirabili în lumea de sub Londra ca în lumea de deasupra. La finalul cărţii, Richard încearcă să explice evenimentele stranii prin care trecuse prietenului său, Gary, iar acesta îl aduce cu picioarele pe pământ, în cel mai serios moment al cărţii: „I’ve passed the people who fall through the cracks, Richard: they sleep in shop doorways all down the Strand. They don’t go to a special London. They freeze to death in the winter.”

Tot la final, Richard are de ales între lumea de deasupra şi cea de sub Londra. În London Below el este The Warrior, eroul care a salvat lumea şi a învins cea mai periculoasă creatură din lume. Deasupra este doar Richard Mayhew, cu o slujbă plicticoasă şi un viitor trasat. Are de ales între lumea reală şi un trecut romantic, îngropat în memoria londonezilor. Alegerea lui nu este importantă pentru scopul acestei recenzii, pentru că noi nu avem posibilitatea de a alege.

Noi putem doar să ne amintim ce a fost, să păstrăm lumea din London Below, sau Bucharest Below, în amintirile noastre, şi să ne clădim un viitor mai bun ajutaţi de învăţămintele trecutului.

Neverwhere nu este un roman excepţional, dar are o unitate excepţională în stil şi ton. Este o călătorie prin miturile şi istoria londonezilor, mai precis prin felul în care acestea îndură trecerea timpului. Iar, datorită înflăcărării cu care reinterpretează şi recontextualizează aceste mituri, Neil Gaiman este unul dintre scriitorii esenţiali ai erei noastre.

Scurtă notă: Neverwhere a fost lansat în România de Editura Tritonic drept Nicăieri, tradus iscusit de Liviu Radu.

Scrisa de Cristi Mitran

Carti de acelasi autor

• The Graveyard Book
• Neverwhere
• The Dream Hunters
• Fragile Things
• Stardust
• Anansi Boys
• Zei Americani
• Good Omens
• Zei Americani