The Illustrated Man

December 11th, 2007 | Cristi Mitran, SF/Fantasy |

Autor: Ray Bradbury
Rating:

Ray Bradbury scrie SF de mai bine de 60 de ani şi a fost mereu cu mult deasupra altor scriitori ai secolului XX. E şi cu câţiva kilometrii în faţa majorităţii scriitorilor acestui secol, iar povestirile sale mai vechi sunt la fel de pertinente şi păstrează acelaşi aer fantastic ca acum cincizeci de ani.

The Illustrated Man susţine aceste afirmaţii cu vârf şi îndesat, ascunzând în numai 250 de pagini toate iluziile, temerile şi speranţele anilor 1950. Poveştile din colecţie sunt la fel de tăioase şi impresionante şi după 56 de ani de la prima tipărire a colecţiei, temele atemporale şi stilul unic al autorului dansând de la o poveste la alta şi împletindu-se într-o tapiţerie la fel de hipnotizantă ca tatuajele Omului Ilustrat.

Cine e Omul Ilustrat? Să zicem doar că nu vrei să-l întâlneşti seara, pe o câmpie sub cerul înstelat, aşa cum a făcut naratorul din prolog. Şi dacă l-ai întâlni, ţi-ar fi milă de el, deoarece pare un om foarte singur, alungat de ceilalţi datorită tatuajelor mişcătoare pe care o femeie din viitor i le-a ilustrat pe corp. Fiecare ilustraţie are o poveste. Sunt 17 ilustraţii, 17 poveşti despre viitoruri pe care ar fi mai bine să nu le cunoaşteţi. Şi ultima poveste e chiar despre tine.

The Veld e un început în trombă pentru colecţie, căldura câmpiei africane topind zidul dintre cititor şi narator. Te trezeşti sub rânjetul răuvoitor al soarelui de nerecunoscut, cu o haită de lei care te pândesc şi se ling pe buze. Închizi uşa şi eşti înapoi în casă. Am zis casă? Dar ce s-a întâmplat cu câmpia şi leii? Lasă, poate e mai bine aici. Dar casa e sterilă şi străină, plină cu miliarde de mici automate care au grijă de nevoile tale, până nu mai ştii de ce ai nevoie sau cum funcţionează totul. Copiii tăi sunt mici monştri, jucându-se fără bucurie într-o cameră care le împlineşte orice fantezie, chiar şi una despre lei africani de mult dispăruţi. Te hotărăşti să închizi toată casa, să scoţi din priză roboţii şi hologramele, să trăieşti din nou. Dar e prea târziu.

Usher II este despre răzbunarea artistului asupra unei societăţi care nu l-a meritat niciodată, o societate care şi-a ars singură toate marile creaţii artistice. Un miliardar excentric construieşte un conac teribil pe planeta Marte şi-l umple de lilieci, fantome, şobolani şi vrăjitoare, toate mecanice şi toate de mult arse şi uitate. Inspectorii guvernului vin şi dau din cap, spunând că asemenea lucruri nu pot fi permise deoarece îi fac pe oameni să evadeze din real şi din problemele lor. Dar asta face parte din plan. În final, casa se cutremură şi cade, după ce şi-a servit scopul, doborând cu ea un întreg univers întunecat, iar undele acestui cutremur se simt până în povestirea următoare.

The Last Night of the World este povestirea mea preferată din acest volum, datorită simplităţii şi puterii sale. Un bărbat şi soţia sa petrec ultima noapte înainte de sfârşitul lumii spălând vasele şi punând copiii la culcare. „Sunt bombardiere care decolează în această noapte de pe ambele părţi ale oceanului, şi nu o să mai vadă niciodată pământul”, îi şopteşte el ei, şi ne dăm seama că sfârşitul nu vine prin războiul nuclear ci datorită purei posibilităţi a acestuia. Este adevărat că bomba atomică a schimbat totul în afară de felul în care gândim, şi povestirea aceasta ne aduce aminte că acum mai puţin de jumătate de secol puteam să dispărem cu toţii în mai puţin de patru minute, dacă anumite mâini ar fi apăsat pe anumite butoane.

În The Fox and the Forest un cuplu evadează dintr-un viitor sumbru, apelând la o companie care oferă vacanţe pe vremea lui Caesar, Columb, sau în Mexicul anilor 1938. În timpul lor bărbatul şi femeia lucrează în fabrici de armament, deoarece lumea lor este prinsă într-un război perpetuu, dar în trecut ei se pot bucura de toată băutra, mâncarea şi distracţia care lipseşte în viitor, aşa că e normal să nu mai dorească să se întoarcă. Dar un agent al viitorului este pe urma lor, decis să-i aducă înapoi. „Iepurii se pot ascunde în pădure, dar vulpea îi va prinde mereu”. Povestea evocă perfect acel Mexic sălbatic al trecutului, cu artificii şi tauri în străzi, şi m-am decis s-o menţionez aici datorită sfârşitului complet neprevăzut, care a trezit şi un cititor blazat ca mine.

Colecţia nu a fost gândită ca o serie de povestiri legate între ele (în 1951 aproape toate povestirile fuseseră deja tipărite o dată în alte reviste), dar există teme care formează o atmosferă întunecată şi apăsătoare. Sufletul omului se izbeşte de tehnologia creată de mintea sa şi pierde, iar peste toate planează pericolul iminent al războiului nuclear.

La final rămâi doar tu şi Omul Ilustrat, iar ultima ilustraţie e despre tine. Nu pot să-ţi spun eu despre ea, deoarece eu nu sunt Omul Ilustrat, dar mă bucur că l-am întâlnit la rândul meu şi sunt sigur că o să mai cutreiere pământul destulă vreme.

Scrisa de Cristi Mitran

• Something Wicked This Way Comes
• Omul ilustrat