Autor: Scott Lynch
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Sunt entuziasmat peste măsură, aşa cum nu am mai fost de multă vreme, deoarece văd lucruri măreţe în viitorul genului fantasy. Sunt convins că am descoperit una dintre vocile importante ale secolului XXI în Scott Lynch şi de aceea sunt gata să trec cu vederea multe dintre neajunsurile romanului cu care a debutat, pregătindu-mă pentru un roman pe care îl va scrie poate peste câteva decenii.

The Lies of Locke Lamora a apărut în 2006 şi eu l-am citit de abia luna trecută. Este un roman care tinde spre extreme: are personaje excepţionale şi o intrigă captivantă, dar şi ruperi de ritm inoportune sau momente în care vraja se rupe.

Acţiunea se petrece în Camorr, un oraş port inspirat probabil din Veneţia, împodobit cu turnuri de sticlă indestructibilă (moşteniri ale unei rase dispărute). Locke Lamora este un orfan luat sub aripa unui hoţ şi învăţat să fure. Problema sa este că fură prea bine şi prea mult, punându-l în dificultate pe stăpânul său, care îl vinde mai departe lui Father Chains, un preot orb. Doar că Chains nu este orb şi nici nu este preot, ci adună sub templul său o bandă de copii pe care îi iniţiază în subtilităţile lumii interlope şi îi numeşte The Gentlemen Bastards. Cu timpul, Locke ajunge liderul acestei bande mici şi pune la cale lovituri mari şi ambiţioase, furând de la cei mai bogaţi nobili din Camorr.

Reputaţia lui Locke Lamora creşte spectaculos şi la începutul cărţii el este deja supranumit The Thorn of Camorr, fiind văzut drept un hoţ care fură de la bogaţi şi dă la săraci, trece prin pereţi şi mânuieşte cu dibăcie spada. Doar că această viziune romantică este câte se poate de falsă. Locke păstreză toţi banii furaţi, nu are puteri supranaturale şi este periculos doar pentru el însuşi atunci când ridică spada.

Povestea începe cu Locke şi compania sa pregătind o mare lovitură, care implică mai mult teatru decât violenţă criminală. În acelaşi timp, o figură numită The Grey King duce o vendetă împotriva şefului lui Locke, Capa Barsavi, şi tuturor hoţilor din oraş. Acţiunea este întreruptă de numeroase interludii care ne oferă detalii din copilăria lui Locke şi conturează personajele secundare din banda sa. Aceste interludii sunt la început neoportune şi neatrăgătoare, dar la un moment dat devin chiar mai interesante decât peripeţiile lui Locke din prezent.

Romanul începe ceva mai greu, dar capătă momentum pe drum şi nu se opreşte până la final. L-am citit într-o singură şedere, renunţând la somn pentru câteva capitole în plus, dornic să văd cum o să scape Locke din situaţiile ridicol de periculoase în care se băga. Paginile zboară parcă prea repede şi în ultima jumătate a cărţii ritmul devine aproape perfect.

Descrierile nu sunt momentan punctul forte al lui Lynch. Oraşul este descris în detaliu, dar această descriere se face în fragmente situate de obicei la începutul unui capitol şi sunt complet separate de acţiune. Prin contrast, dialogurile sunt delicioase - personajele interacţionează cu plăcere, tonul este adesea ironic, vocile sunt bine definite. M-am surprins sărind peste descrieri pentru a ajunge mai repede la dialoguri.

Romanul riscă să fie redus la o simplă aventură cu capă şi spadă, deoarece multe elemente nu au fost gândite destul sau nu sunt prezentate cum se cuvine. The Lies of Locke Lamora este primul roman dintr-o serie de şapte şi aceasta este aparent o scuză pentru a lăsa multe detalii neexplicate. Oamenii din Camorr se roagă la doisprezece zei (şi un al treisprezecelea care este zeul hoţilor), dar nu vedem menţionaţi decât trei dintre ei. Ducele din Camorr trăieşte într-un turn de sticlă indestructibilă (Elderglass), dar nimeni nu ştie cum este făcută sau cine a lăsat-o acolo. Sabetha, o fostă membră a bandei care i-ar fi frânt inima lui Locke, este menţionată de mai multe ori dar nu apare niciodată (nu apare nici măcar în următorul roman). Sfârşitul clarifică oarecum situaţia din Camorr, dar lasă lucrurile nelămurite în privinţa lui Locke.

Pentru fiecare pas înainte, romanul pare să facă un pas înapoi, dar în final cred că bilanţul este pozitiv. Am fost fascinat de aventurile lui Locke şi la final am vrut mai mult. Trecând peste The Lies of Locke Lamora, pe care nu pot decât să-l recomand în ciuda defectelor sale, sunt sigur că Scott Lynch poate mai mult şi este de abia la început de drum. Nu m-aş mira dacă peste zece, douăzeci de ani, o să scrie un roman definitoriu pentru genul fantastic, sau măcar va fi pe aproape. Aştept cu nerăbdare acea vreme.

Scrisă de Cristi Mitran