bookblog.ro

---

Despre televiziune

Scris de • 10 June 2008 • in categoria Psihologie/Sociologie

Autor: Pierre Bourdieu
Rating: Pierre Bourdieu - Despre televiziune rating - recenzii carti

Pierre Bourdieu - Despre televiziune - recenzie cartiSpre deosebire de Giovanni Sartori sau Virgiliu Gheorghe, despre ale căror cărţi care am vorbit dăţile trecute (ambele tranşând radical problema televiziunii, una din perspectiva cultural-politică, cealaltă din cea religios-morală), cunoscutul sociolog francez Pierre Bourdieu preferă în acest volum un ton mai degrabă auster, o interpretare raţionalistă, nu mai puţin ingenioasă, a angrenajelor din culisele mass-media.

Precum Sartori, Bourdieu constată că televiziunea operează în mod fundamental cu trunchieri ("Jurnaliştii posedă nişte "ochelari" cu totul particulari, care îi fac să vadă anumite lucruri şi nu altele; şi, de asemenea, să vadă într-un anumit fel ceea ce văd"), dar observă, în plus, că pentru a căpăta inteligibilitate, televiziunea însoţeşte imaginea cu salve de cuvinte - care, bineînţeles, mitraliate iresponsabil, fără proprietatea termenilor (cine să se gândească acum, în cursa superluminică a informaţiei, că există o responsabilitate uriaşă pentru cuvânt, fie el rostit sau scris la repezeală pe o burtieră din josul ecranului?!) injectează constant doze mari de imprecizie.

Însă, spre deosebire de profesorul italian, Bourdieu insistă asupra mentalităţii-audimat - o formulă mai sofisticată pentru a denumi obsesia ratingului: "Cu numai treizeci de ani în urmă - şi aceasta încă de la jumătatea secolului trecut, de pe vremea lui Baudelaire, a lui Flaubert şi a celorlalţi -, în mediul scriitorilor de avangardă, al scriitorilor pentru scriitori, ca şi în rândurile artiştilor recunoscuţi de către ceilalţi artişti, succesul comercial imediat era privit cu suspiciune: se vedea în el semnul unui compromis cu epoca, cu banii"" Tsunami-ul TV a produs o mutaţie în circuitul cultural - acesta din urmă se vede nevoit a se alinia la standardele draconice impuse de mass-media: viteza, simplicitatea mesajului, dictatura calină a locurilor comune etc. De aici obsesia unei încadrări cât mai complete într-un tipar, de aici autocenzura producătorilor (cu urmare directă în uniformizarea în prost-gust, în trivial, în hipersexualitate - aspecte despre care, însă, Bourdieu nu discută).

Un alt aspect, altminteri, de bun-simţ, pe care sociologul francez îl identifică este existenţa unei relaţii - de semn negativ - între urgenţă şi gândire. Nu este ceva nou să constaţi că orice idee, orice gând are nevoie de un timp specific de gestaţie, de "aşezare" (ca şi de unul de desfăşurare, un timp al demonstraţiei), timpi pe care televiziunea, din viteza ei, nu poate să-i acorde. Plouă cu informaţii dezlânate - un cutremur în Asia, o crimă în America de Sud, un carnaval sau o paradă în Europa - toate se succed stroboscopic, în câteva minute. Nu li se caută atent cauzele, nu se încearcă vreo preconizare a efectelor. Evenimentele din lume apar în faţa noastră goale, dezbrăcate de context. Televiziunea deraiază implacabil într-un prezent avortat din istorie. Soluţia la care recurg oamenii de televiziune, pentru a compensa lipsa de timp? Schimbul de locuri comune. Discursurile banale, ceţoase, împărtăşite de toată lumea. Extrem de profitabile, deoarece "cu cât un organ de presă ori un mijloc de exprimare oarecare îşi propune să atingă un public cât mai vast, cu atât el trebuie să-şi piardă asperităţile, să elimine tot ceea ce poate să divizeze, să excludă ["] şi cu atât mai mult trebuie să aibă grijă «să nu şocheze pe cineva», cum se spune, sau să ridice doar probleme lipsite de conţinut".

Sigur, mai există şi "alternativa" dezbaterii, a show-ului, a teleînfruntării. Vizavi de dezbateri, ne spune Bourdieu, mecanismul simplificator operează astfel: "combatanţii", mereu aceiaşi, aleşi ca reprezentanţi-tip ai unor grupări ideologice, economice, politice etc. dezvoltă între ei, pe parcurs, relaţii de complicitate, ceea ce transformă aşteptata încrucişare de spade într-un amical ping-pong pe un traseu discursiv fixat de-a lungul timpului. Argumentele se cunosc dinainte, ca urmare nu interesează decât cantitatea de sclipici consumată. Ceea ce face şi mai legitimă întrebarea autorului: "Unde sunt, în jurnalism, sancţiunile, pozitive şi negative? ". Cu atât mai mult în spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde mass-media nu sunt doar căile optime de livrare a minciunii, obscenului sau insignifiantului, ci şi locul perfect unde orice "gazetar" (cuvânt care, cu câteva excepţii, nu mai poate fi tolerat altfel decât încununat de ghilimele) îşi poate deversa nonşalant diatribele deşănţat-revanşarde.

Lucrurile ar putea încă fi ţinute sub control dacă problema ar rămâne una specifică unui domeniu izolat. Dar câmpul jurnalistic, susţine sociologul, se află cumva deasupra tuturor celorlalte câmpuri social-culturale, exercitând asupra lor o presiune, o constrângere permanentă. Mass-media deţin această forţă colosală de a modifica ierarhiile altor câmpuri, de a le dicta în mod tacit standardele şi noile deontologii. Există, însă, un singur câmp care controlează şi câmpul jurnalistic - câmpul economicului. Nici o ameliorare a calităţii actului jurnalistic nu se poate produce fără o evadare din această ierarhie. Acesta este, cred, punctul de maximă forţă şi acurateţe în argumentare al cărţii lui Pierre Bourdieu.

Din păcate, traseul terapeutic pe care-l propune autorul este unul mai degrabă credul,: a lupta împotriva mentalităţii-audimat în numele democraţiei - nu văd cum s-ar putea impune această teză, având în vedere concubinajul cât se poate de fericit între cele două. Mai mult decât atât, Bourdieu blamează, din motive destul de lesne de înţeles, numai o anumită orientare a discursurilor legitimate de televiziune - singurele, crede autorul, care ar deranja democraţia:

""tratamentul pe care, în căutarea unei cât mai largi audienţe, televiziunea, urmată de o bună parte a presei scrise, l-a rezervat autorilor de discursuri şi acte xenofobe şi rasiste sau arătând concesiile pe care ea le face zi de zi unei viziuni înguste şi ingust-naţionale, ca să nu spun de-a dreptul naţionaliste, asupra politicii".

Dincolo de acestea, Despre televiziune, fără a cădea în păcatul blamului generalizat sau în acela al excesului conceptual, rămâne o critică îndeajuns de responsabilă, suficient de succintă şi (mai mult decât suficient) de subtilă pentru a ridica câteva întrebări foarte serioase cu privire la efectele benefice pe care televiziunea pretinde că le are.

Scrisă de Silviu Man

Citeste cele 12 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Lidia spune:

    Virusul secolului….

    raspunde

  2. M-a contrariat cineva într-un interviu (mă rog, convorbire, cu obişnuitele platitudini confortabile), susţinînd că ei, adică oamenii de televiziune, sunt acolo ca să se scălîmbăie, să distreze publicul, subiecte de hlizeală. Normal, m-am gîndit eu, şi jocurile video există ca să distreze. Însă influenţa neconştientizată, picătura care macină piatra…Bref, voi citi cartea lui Bourdieu şi revin :)

    raspunde

  3. gia spune:

    tu chiar ti-ai propus sa analizezi carti despre televiziune :) mai ai putin si faci cartea ta cu bibliografie din cei pe care i-ai recenzat :) eu ti-as ura succes, cum am auzit la televizor… “you’ve got potential, kid” :)

    raspunde

  4. Silviu Man spune:

    @ gia : mai aveam vreo patruzeci si ceva, dar cred ca facem o pauza. Deocamdata :)

    raspunde

  5. Silviu Man spune:

    @ mihaela : problemele sunt doua in situatia asta. unu : hlizeala trebuie sa ramana hlizeala, nu mod alternativ de educatie. doi : exista mereu cate un “cineva” care motiveaza orice ineptie prin “lucrurile sunt asa cum sunt”. poate fi o definitie buna a “omului-masa”

    raspunde

  6. gabimirea spune:

    domnu Silviu hai sa vedem care sunt argumentele contra tv ale lui Bourdieu dintre cele enumerate in recenzia ta.
    1. televiziunea operează în mod fundamental cu trunchieri – acum ce e drept frantuzul a facut o mare descoperire!!!
    contraargumentul ar fi ca pentru o stire rapida vei trunchia totdeauna intr-un fel sau altul realitatea, ba chiar ca e imposibil infatisarea adevarului integral
    2. obsesia ratingului sau mentalitatea-audimat – povestea asta este datorata partii economice din spatele afacerii tv. oamenii se uita aproape pe gratis la tv, starurile tv iau sume invidiabile, prin urmare de undeva trebuie sa vina banii multi.
    Cred ca asta e primul lapte pe care-l gusta orice vedeta tv cand se afirma. si pana la urma orice demers jurnalistic are un ochi f atent si spre partea de rating. Cat despre consecinta mutarii suspiciunii de la succesul imediat ce sa zic… au fost alte timpuri… de fapt nu asa departate… si azi Ministerul Culturii sustine o multime de initiative zise artistice dar fosilizate din start…
    3. povestea cu dezlanarea stirilor – hm, tipul asta Bourdieu parca n-ar avea habar de istorie. parca ar deschide tv-ul din an in Pasti si ar vedea tot petece de informatie. Fara indoiala ca sunt si asemenea momente, ba chiar enervant de multe, dar daca a fost un cutremur in China, vrei sa stii si urmarile, si ce fel de ajutoare s-au dat si ce reactii au autoritătile,etc.
    problema care ar trebui pusa ar fi ce fel de stiri ar trebui date ca sa nu mai aiba aspectul acesta al unui puzzle cu multe piese pierdute?
    4.cat despre participantii mereu aceeasi de la talk-show-uri iar ridic din umeri. francezul acesta a descoperit ceva care la noi este imuabil inca de dupa Revolutie. Orice eveniment important atrage dupa sine chemarea unuia din cei 10 invitati permanenti de discutii. Cred c-as putea face cu-n pic de efort rapid o lista de
    dezvaluitori profesionisti, deveniti in acelasi timp la fel de bogati ca politicienii pe care-i iau cica in tarbaca toata ziua. Sunt de fapt marionete cu gura mare ale unor miliardari autohtoni. de ce ar fi altfel in Vest?
    A si sfarsitul recenziei ne lasa cumva in neant… are pana la urma efecte benefice televiziunea sau este doar poluarea sonora necesara din care nu ne e permisa evadarea?

    raspunde

  7. mvs spune:

    Obsesia ratingului in televiziune e ca si obsesia traficului pe net.

    raspunde

  8. Silviu Man spune:

    domnu gabi, avem asa :

    1. ceea ce zici despre justificarea vitezei nu e un contraargument, ci un argument in plus impotriva tiparului in care evolueaza jurnalele tv azi. e de bun simt sa spui “ba chiar ca e imposibil infatisarea adevarului integral” – problema e ca televiziunea pretinde asta. ori asta se cheama, sincer, minciuna gogonata. Sartori o mentioneaza expres : de vreme montajul video tine de insasi natura televiziunii, orice stire va fi afectata mai mult sau mai putin de erori. adauga la asta si reteta romaneasca, si nu numai , a reporterului idiot, a crainicului superluminic, a genericelor care pretind ca ne arata lumea/realitatea/ceea ce ne inconjoara exact asa cum este ea si vezi ce iese… :)

    2. “obsesia ratingului sau mentalitatea-audimat – povestea asta este datorata partii economice din spatele afacerii tv” – asta a remarcat cu varf si indesat si Bourdieu.

    3. daca a fost un cutremur in China, e doar un eveniment care va atrage, datorita amplitudinii “spectacolului” pe care il ofera, stiri pe mai multe zile. asta nu inseamna nicidecum plasare limpede in istorie. daca ma intrebi de solutie, pot raspunde ca se poate incepe cu eliminarea stirilor nerelevante (o sa ma intrebi : si cine decide?). cand un jurnal de stiri incepe cu un viol sau cu un accident rutier, ma intreb daca mai poti emite pretentii asupra stirilor importante (cateva ratacite prin program, sau absente de-a binelea).

    4. nici n-am zis ca ar fi o descoperire formidabila, ci o constatare de bun-simt. da, si noi, si ei, avem cativa destepti oficiali, care vorbesc in numele nostru. schimba cu ceva problema?

    pentru a combate “neantul” care s-a infatisat la finalul recenziei, citeste inca o data : “întrebări foarte serioase cu privire la efectele benefice pe care televiziunea pretinde că le are” :)

    raspunde

  9. Cristi Mitran spune:

    2. “obsesia ratingului sau mentalitatea-audimat”
    Asta a remarcat-o de abia acuma? Asa stau lucrurile de jumatate de prin anii ’70 incoace. Mai aveam nevoie de inco o carte sa ne spuna asta?

    Plus ca solutiile pe care le da autorul par complet nerealiste. La ce a mai scris cartea? Pentru obsesia contractului cu editura si cecul de plata?

    raspunde

  10. Silviu Man spune:

    @ cristi : nu, nu a remarcat-o abia acum, dar in mod sigur avem nevoie de inca o carte care sa ne spuna asta de vreme ce lucrurile, din ’70 incoace, nu numai ca n-au stagnat la un nivel acceptabil, dar s-au inrautatit simtitor. Era nevoie sa o spuna inca o data, cu atat mai mult cu cat cartea este transcrierea, revazuta si adaugita, a doua emisiuni TV al caror invitat special a fost Bourdieu.

    Solutiile lui, insa, imi par si mie, dupa cum am spus deja, nerealiste.

    raspunde

  11. Mircea Dragomir spune:

    Bourdieu constată că televiziunea operează în mod fundamental cu trunchieri (“Jurnaliştii posedă nişte “ochelari” cu totul particulari, care îi fac să vadă anumite lucruri şi nu altele; şi, de asemenea, să vadă într-un anumit fel ceea ce văd”).

    Jurnaliştii nici nu pot vedea altfel realitatea, decât trunchiat sau mai rău, distorsionat (şi asta presupunând că sunt oneşti, căci dacă mai servesc şi interese ascunse…). Şi apoi jurnalistul este şi el un om cu viciile sale de caracter: invidie, resentimente, lăcomie şi tot felul de slăbiciuni de care este grevată fiinţa umană. El nu este un sfânt şi nici un profet, ca să poată vedea lucrurile şi fenomenele în adevărata lor esenţă (nici măcar filozof sau sociolog). De aceea consider că nici nu poate fi obiectiv, oricât ar încerca presa să susţină mitul acesta al obiectivităţii (sau al “presei libere”). Liberă să ce? Să calomnieze, să terfelească, să debiteze un tsunami de inepţii, să îndobitocească… Am auzit că la o şcoală, elevii citau din Capatos şi Dan Negru, la limba română! Probabil că aceşti clovni jalnici au trecut în categoria clasicilor.

    Adevărul este mult mai prozaic: jurnaliştii nu sunt decât nişte simpli salariaţi, nişte slujbaşi care îşi iau lunar chenzina. Ei sunt la cheremul şelilor şi al patronilor, care fac şi desfac în presă. Jurnaliştii trăiesc o viaţă banală, fac cumpărături, se însoară, divorţează, se îmbolnăvesc, se enervează, înjură în trafic şi nu numai acolo, aşa că n-avem nici un motiv (dar chiar nici unul) să le acordăm vreun credit.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro