Esti aici: bookblog.ro » Eseuri, Psihologie/Sociologie, Silviu Man » Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea

Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea

Autor: Giovanni Sartori
Rating:

Homo videns nu are nimic din sobrietatea pe care o cere un eseu în sensul “clasic” al cuvântului. Giovanni Sartori nu se mulţumeşte cu rigurozitatea informaţiilor sau cu bibliografia îmbelşugată, ci aruncă în joc toate procedeele persuasive pentru a ne pune în lumină cauzele pentru care, din Chicago până în Helsinki, din Rio de Janeiro până în Johannesburg şi Tokyo – şi, mai recent, începând din 1989, şi de la Nistru pân’ la Tisa, ponderea imbecililor – naivi, inculţi, nepregătiţi pentru nici un fel de viaţă – este într-o creştere progresivă. În această carte care debutează cu o dedicaţie zdrobitoare (“Ilariei, care ştie să citească”), profesorul de filozofie şi ştiinţe politice încearcă din răsputeri să ne facă să realizăm că, dincolo de sclipiciul social care ne spune că “totul e ok” si “sky is the limit” s-ar putea să “ne aflăm în plin proces al unei mutaţii genetice”.

Premisa lui Sartori este următoarea: ceea ce diferenţiază omul, homo sapiens, de celelalte animale este capacitatea unică de a opera cu simboluri, de a abstractiza. Să fie doar întâmplător blamul care cade astăzi asupra cuvântului “abstract” (sinonim adesea cu “complicat”, “snob”, “ideal”, “ininteligibil” sau, poate mai rău, cu dizolvările structurale de pe pânzele lui Picasso)? Nu cred. Loviţi de un materialism nedialectic, altminteri perfect concordant cu televiziunea, oamenii recenţi nasc obsesii numai pentru ceea ce se vede, pentru ceea ce este concret – sau, ca pe micul ecran, dă iluzia concretului – neînţelegând că orice progres, fie el personal sau social, se naşte numai datorită acestei capacităţi care se manifestă prin limbaj, prin posibilitatea de a jongla cu “semnificanţi”. Ce amestec ar putea avea televiziunea în această problemă ?

Prin natura lui, omul nu poate dobândi cunoştinţe altfel decât prin cuvânt, acesta fiind singurul vehicul care îi stimulează această capacitate unică. Homo videns este, din acest punct de vedere, un studiu asupra a ceea ce se întâmplă când cuvântul este dat afară din cunoaştere. În locul lui, din confort, din prostie sau din ambele motive, omenirea a instalat, printr-o transformare radicală, imaginea, făcând astfel ca vizibilul să ia locul inteligibilului, fabricându-se astfel miliarde de oameni care văd fără a putea înţelege. “Televiziunea nu este un simplu mediu de comunicare, ci şi paideia” (educare, formare a omului), observă profesorul. Paideia însă, aş completa, are două caracteristici fundamentale pe care televiziunea nu le poate îndeplini : exclusivitatea – nu oricine poate învăţa orice pe oricine, şi, mai ales conştiinţa responsabilităţii actului.

Dacă cuvântul “abstract” trebuie reabilitat odată cu lectura acestei cărţi, un altul ar trebui coborât urgent de pe soclu: acela de “imagine”. Atât de des ne este repetat acest termen – de la sintagma stupidă “o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte” (o spun probabil cei care n-au citit nimic din Julio Cortázar), “imaginea României în lume” până la “imaginea ta faţă de tine”, încât toţi am devenit realmente obsedaţi de epiderma noastră şi, ca urmare, ne-am pus pe trăit numai la suprafaţă. Imaginea nu este altceva decât patul de Procust al postmodernităţii. Imaginea dă iluzia veridicului; cum poate minţi o imagine? Răspunsul lui Sartori : “o fotografie minte dacă este rodul unui fotomontaj” (ceea ce în televiziune se întâmplă mereu) iar vederea este oricum, într-o măsură deformată pentru că imaginea televizată, prin esenţa ei, decontextualizează, deci amputează printr-o selecţie adesea arbitrară o realitate.

Unul din nucleele de forţă ale volumului de faţă îl constituie, fără îndoială, talentul extraordinar al lui Giovanni Sartori de a nuanţa, de a dezamorsa şi spulbera o serie de paradigme, aparent de bun-simţ, în realitate, însă, false şi nocive. Cu o abilitate de avocat, autorul prevede eventualele obiecţii la cele expuse şi le combate :

– da, s-ar putea răspunde din fundul sălii, dar televiziunea este un inconstestabil progres tehnologic. Fals, răspunde Sartori, distinguo: o creştere nu înseamnă neapărat un progres (“Chiar şi despre o tumoare se spune că se află în progres”) şi, mai mult decât atât, în măsura în care există, “o îmbunătăţire care e doar cantitativă nu este în sine o îmbunătăţire; e doar o extindere, o sporire sau o includere” (subl. mea, S.M.);

- da, dar prin televiziune, prin afluxul extraordinar de date pe care îl aduce, devenim informaţi, şi implicit deştepţi. Nu, replică profesorul de pe catedră, informaţia nu înseamnă cunoaştere (de altfel, vedem şi noi limpede, din colţul nostru de amfiteatru, că lumea musteşte de idioţi “informaţi”). În plus, televiziunea dă, de fapt, mai puţine informaţii decât oricare alt instrument de comunicare. De ce ? Pentru că o informaţie care nu este filmabilă este irelevantă pentru TV – ziarele sau radioul neavând acest impediment. Televiziunea trebuie să arate despre ceea ce se vorbeşte, ori acest lucru exclude de la bun început locurile la care camera de filmat nu poate ajunge, din motive politice sau financiare. “Filmabilitatea” devine practic criteriu ontologic – ceea ce nu se dă pe sticlă nu există. Rezultatele la care se ajunge? Vânătoarea galopantă a vizibilului şi a clipei duce la o ratare definitivă a perspectivei şi a istoriei (e.g.: indicele de audienţă al transmisiunii live a canalului ABC a căderii Zidului Berlinului a fost cel mai coborât faţă de programele concurente);

- da, dar prin imagine putem învăţa într-un timp mult mai scurt. Nu mai e nevoie de cărţi ca să dobândeşti cunoaşterea. Eroare! Nu se poate învăţa prin imagine, ci numai prin cuvânt. Imaginea este un fapt mediat, ce necesită clarificări, clarificări ce au loc tot prin cuvânt: “Imaginea trebuie să fie explicată; iar explicaţia care ni se dă pe micul ecran este în mod substanţial insuficientă”. Nu este nimic inedit în constatarea că tinerii crescuţi în teleincubatoarele societăţii de consum nu numai că nu au devenit mai deştepţi, dar şi-au făcut o pasiune nebună din a ignora lumea înconjurătoare:

“Paideia universului video promite să paseze Internetului analfabeţi culturali uitând repede puţinul pe care au fost nevoiţi să-l înveţe în şcoală, deci analfabeţi culturali care îşi vor omorî pe Internet timpul lor gol în tovărăşia unor “suflete gemene” sportive, erotice, sau a unor hobby-uri mărunte” (profeţie de acum 12 ani, din nenorocire, împlinită.)

- televiziunea ne arată realitatea, aşa cum este ea. Nici pe departe. E un lucru ştiut şi de fabricanţii de TV, şi de public, faptul că televiziunea înseamnă spectacol. Da, dar lumea nu este spectacol. Cel care emite pretenţii de autenticitate prin “promovarea excentricităţii” şi “privilegierea atacului şi agresivităţii” în grila TV nu poate fi numit altfel decât dezinformator;

- televiziunea nu are cum să fie nocivă, pentru că şi ea este supusă mecanismelor concurenţiale ale pieţei. Nici măcar asta – aşa-zisul mecanism al concurenţei pe care televiziunea îl invocă drept justificare pentru furajul vizual mizer este şi el fals, întrucât nu există o corelaţie dintre cost-calitate aşa cum există într-o piaţă normală. În plus, consumatorii nu sunt de fapt cei care stau în faţa televizorului, ci cei interesaţi – şi cei care plătesc pentru aceste servicii – de a utiliza TV-ul pentru interesele proprii: comercianţii via publicitate şi politicienii prin lupta electorală.

În privinţa politicii, videocraţia jubilează, clătinându-se bahic pe cărările împleticite ale studiilor de piaţă: “Cinci sute de americani sunt chestionaţi în permanenţă pentru a ne spune nouă, adică celorlalţi 250 de milioane de americani, ce anume trebuie să gândim (Herstgaard)”. Sondajul de opinie nu este asul din mânecă, nici cec-ul succesului în alegeri, ci o doar o manevră perversă:

“Din zece probleme de politică naţională care apar anual, cetăţeanul mediu va avea preferinţe puternice şi coerente poate faţă de una sau două, şi practic nici o opinie în legătură cu celelalte. Ceea ce nu constituie un impediment ca, atunci când reporterul insistă şi începe să pună întrebări, să apară opinii inventate pe moment (Russell Newman)”. Concluzia amară a lui Sartori : “reporterul care pune întrebări în legătură cu o «lege a metalelor metalice» sau cu o la fel de fantezistă şi absurdă «ege din 1975 privind afacerile publice» nu se întoarce acasă cu coada între picioare: îi răspund între o treime şi două treimi din cei chestionaţi”.

În plus, mai departe se aduce argumentul de bun-simţ ca o opinie exprimată într-un asemenea cadru nu poate constitui o bază reală pentru a putea prevedea un comportament electoral. De altfel, nimic din tehnica sondajului nu e demn de credibilitate: până şi simpla inversare a ordinii numelor în întrebare este suficientă pentru a clătina edificiul intangibil al “realităţii cifrelor” (e.g. se pare că atunci când, în 1988, contracandidatul democrat al lui George Bush, Michael Dukasis, era trecut în chestionar înaintea acestuia, obţinea cu 12% mai mult, în timp ce invers, diferenţa scădea cu 4%!) Mai mult, manifestarea în politică a videocraţiei aduce în joc un element derutant: emoţia. Discursul politic nu mai este urmărit în vederea dobândirii de informaţii relevante pentru “binele comun”, ci pentru plăcerea spectacolului. Din act civic şi responsabil, votul rămâne copilul din flori al unor minţi înfierbântate cărora democraţia atotprimitoare le-a pus în braţe dreptul la ştampilă.

Ultima şi cea mai importantă teleminciună dezamorsată în cartea de faţă îmi pare a fi aceea a “libertăţii de alegere” pe care televiziunea, zice-se, ne-ar oferi-o cu generozitate. Citându-l pe Leibniz, Giovanni Sartori vorbeşte despre libertate ca despre spontaneitatea inteligenţei, întrebându-se apoi cum ar putea oferi TV-ul o asemenea libertate? Întrebare fireşte retorică: orbit de spectacolul mimetic, trântit în fotoliu, strângându-şi în mâna telecomanda-sceptru, regele-consumator, microcefal şi nanodoct îşi rumegă incoerent iluzia puterii întru “singurătate electronică”, uitând că spontaneitatea înseamnă crearea prin tine însuţi a unui traseu nou, a unei soluţii inedite, iar nu alegerea banală dintr-o serie de opţiuni dinainte prestabilite.

Ce cadou ne-a mai oferit televiziunea în afară de încurajarea instituţionalizată a prostirii individului? Coagularea în neştiinţă. A făcut ca milioanele de homo insipiens (omul “netot şi chiar ignorant”), existente dintotdeauna în mod izolat, să se reunească sub reflectorul catodic, devenind astfel o forţă inexistentă valoric, însă viguroasă cantitativ şi autoprogresivă – deci dobândind relevanţă electorală, publicitară sau ca masă de manevră. Imbecilul nu mai este izolat, deci recuperabil; oglindindu-se de-acum în micul ecran, va primi permanent feedback-ul care să îi perpetueze vidul sufletesc. Prin televiziune, omul a demarat, sub steagul libertăţii de opţiune, cruciada împotriva lui însuşi: homo videnşi din toate ţările, uniţi-vă! Slogan ipotetic la care nu se poate răspunde decât cu un eventual: oameni lucizi din toate ţările, urniţi-vă!

O recenzie a Ioanei Ristea la aceeaşi carte poate fi citită aici.

Scrisă de Silviu Man

Carti de acelasi autor

• Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea