Autor: Nathaniel Hawthorne
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Nu demult am terminat de citit romanul Casa cu şapte frontoane a lui Nathaniel Hawthorne, un autor despre care nu ştiam nimic altceva decât faptul că a scris Litera stacojie. Eram curioasă să văd dacă autorul se îndepărtează de Noua Anglie pe care a descris-o în romanul său atât de cunoscut. Ei bine, Hawthorne rămâne în acelaşi cadru al unei Americi străine, cenuşii, doar că aici situaţia este mult mai clar definită, oamenii sunt americani cu acte în regulă şi par să fie mai toleranţi cu ceilalţi.

Scrisă în 1851, povestea familiei Pyncheon are rădăcini istorice, asta datorită faptului că în SUA există Casa colonială cu şapte frontoane. Spre deosebire de poveştile obişnuite, personajul principal al acestui roman este tocmai Casa cu şapte frontoane. Este o clădire măreaţă construită de strămoşii familiei Pyncheon, considerată a fi bântuită datorită unor neînţelegeri cu privire la terenul pe care a fost construită, o casă bazată pe mit, vrăjitorie şi morţi subite ale constructorilor şi proprietarilor. Locuitorii ei sunt Hepzibah, o urmaşă a familiei Pyncheon decide să deschidă o prăvălie în cadrul casei pentru a-l ajuta financiar pe fratele ei Clifford, tocmai întors din închisoare, Phoebe şi un chiriaş ciudat la prima vedere. Un alt personaj este vărul acestora, judecătorul Jaffery Pyncheon care se oferă să cumpere casa de la Hepzibah. Salvarea bătrânilor este verişoara Phoebe care îi ajută din spatele tejghelei, aducând puţină tinereţe în viaţa prăfuită a locatarilor Casei cu şapte frontoane. Moartea subită a judecătorului în impunătoarea casă îi pune pe fugă pe cei doi bătrâni speriaţi. La întoarcerea lui Hepzibah şi a lui Clifford cititorii află de ce au existat morţi subite în familia acestora. Mai mult, aflăm că prizonierul Clifford a fost tot timpul nevinovat de crima de care era acuzat pe nedrept.

Familia Pyncheon poartă povara minciunilor strămoşilor lor, fapt ce apasă tot mai greu asupra umerilor ultimilor urmaşi. Hepzibah este o fată bătrână, iar Clifford a devenit pe parcursul anilor un individ care cu greu s-ar reintegra în societate. Apariţia lui Phoebe, venită să-şi ajute verişoara, este salvatoare pentru familie. Pentru că, aşa cum locuitorii Casei cu şapte frontoane sunt pasibili de a muri fără a lăsa urmaşi, Phoebe este sângele tânăr care va învia tradiţia şi o familie veche. Cartea în sine descrie o viaţă lipsită de culoare care primeşte un suflu nou doar la apariţia fetei tinere, totul este la fel de vechi ca şi clădirea care învie şi aceasta la rândul ei.

Literalmente vă spun că ceva mă făcea să las cartea din mână şi să o părăsesc, pentru ca apoi să mă întorc la ea. Eram intrigată de această lume rece şi gri, nu înţelegeam de ce oamenii sunt chinuiţi dar pe parcursul paginilor citite acţiunea romanului mă prindea şi chiar doream să aflu de ce este Casa cu şapte frontoane bântuită, ce se va întâmpla cu bătrânii şi alte astfel de întrebări. Nu este poate un roman pe gustul oricărui cititor, asta pentru că trebuie să ai o anumită stare de spirit pentru a te lăsa introdus într-o lume ciudată care încă îşi caută o formă de afirmare, unde spiritismul şi misticismul sunt încă acceptate alături de religia protestantă. Oricum, dacă vă place Poe s-ar putea să vă placă şi romanul lui Hawthorne, şi asta pentru că întâlnim acelaşi stil deprimant-morbid, un mod de a scrie pe care autorul l-a adoptat creând o lume incredibil de atractivă, deşi la prima vedere am respins-o. Cred că totuşi punctul forte al lui Hawthorne este ideea de morală ce transpiră din fiecare capitol, o morală a familiei şi a comunităţii care se cere respectată, ca şi cum fiecare moarte din familia Pyncheon vine să regleze balanţa fărădelegilor acesteia.

Ediţia pe care am avut-o la îndemână este cea din biblioteca Polirom care vă spun sincer că mi-a plăcut datorită coperţii 1 care înfăţişează o casă care pare chiar bântuită. Da, am vrut să văd dacă există stafii în trecutul Americii atât de profane şi bogate de acum. Şi răspunsul mi-a fost dat: America s-a fondat pe muncă multă, minciuni, misticism, credinţă şi frică. America nu este ceea ce vedem noi acum, ea a fost şi este în continuare un spaţiu în care noul şi tradiţiile încă se amestecă. Am căutat să văd dacă romanul a fost ecranizat ştiind că Litera stacojie a avut acest succes. Ei bine, da! Casa cu şapte frontoane a fost ecranizată în anul 1910, apoi în 1940 şi 1967. Vă invit să citiţi o altfel de carte, sobră, gri, un roman ce vă ţine mereu în alertă ca nu cumva de după următoarea pagină să răsară o stafie ameninţătoare.

O recenzie de: Cristina Teodorescu