Sper să nu fie întrebări foarte complicate, îmi spune. Îl asigur că am pregătit tot felul de întrebări, nicidecum unele complicate. Cafeneaua e aproape goală, e dimineață, Bucureștiul încă se dezmeticește după o iarnă-fulger. Muzica indie în surdină ne dă prilej de conversație de „încălzire”. Pe masă tronează un pumn de bomboane Bucuria, în diverse forme și culori, care îmi fac cu ochiul și, recunosc, îmi mai distrag atenția din când în când, motiv pentru care mai mușc din câte una (tacticos, sper eu).

Le-am primit cu bucurie de la Bogdan Coșa, care, încă de când am început „interviul” mă face să râd cu poftă. Ba chiar, asemeni unui text savant autoreferențial, discutăm despre cum va „arăta” materialul final. Îl poți face așa… Discuție înainte, discuție după, ca la teatru… știi? Venise cafeaua etc.

Am hotărât să îl ascult, iar acum, în timp ce scriu, fiecare detaliu începe să-mi danseze în memorie, lăsându-se capturat cu greu.

Dacă ar fi să alegi un cuvânt, o frază sau, de ce nu?, un animal sau obiect care să îți definească scriitura?

Îmi vin doar exemple, din astea, romantice – mașina aia care excavează între nu știu ce și Drumul Taberei ca să facă metrou sau drumul din aeroport în avion cu autobuzul sau pe chestia aia gonflabilă… Dacă zic asta cu excavatorul, poate nu o să creadă nimeni sau poate nu o să cred nici eu, o să zic, ia uite, am dat-o în bară. Depinde, de la carte la carte, s-a întâmplat să fie diferit modul în care a fost scrisă. Pe prima am scris-o imediat și întâmplător. La a doua, volumul de poezii, am lucrat 4 ani și am încercat să găsesc o structură potrivită. La ultima, am avut proiectul de dinainte, o grămadă de scheme și hârtii – mă blocasem în ele – aveam mai multe liniuțe și idei. Nu știu cum ai putea defini asta, non-artă?

Fumează și îmi oferă și mie. I-am spus că mai am tendința de a fuma socially, așa că a luat un pachet mai slab, cu gândul la ce îi zisesem. Îi accept oferta, în timp ce în gând îmi vin 5 noi întrebări pentru el. Când spune de non-artă, încep din nou să râd, gândindu-mă că discuția noastră e plină de întrebări deschise și de chestiuni deloc romantice , după cum le spune chiar Bogdan.

Da, vezi, și la mine în primul roman a fost așa., îmi mărturisește. Dar a fost mai simplist, nu aveam în minte să scriu un roman, să aibă succes. Chiar m-a uimit că a avut succes. Sigur au fost scriitori care aveau inspirație, nu se teoretiza atât despre procesul de creație. Oricum contează ce a rămas. Pentru că, de multe ori, trecută prin sute de filtre critice, opera de artă ajunge să fie povestea despre ea, nu produsul făcut de X. Tu, de fapt, de cele mai multe ori, ești un om normal, nu ți se întâmplă atât de multe lucruri și tot ce poți să faci e să inventezi/ să ficționalizezi procesul creației/viața ta sau să te repeți. Și nu e ok nici unul dintre ele. Publicul e același… Dacă inventezi, ajungi să nu mai știi nici tu care e povestea adevărată.

Am ajuns într-un punct sensibil – autoficționalizare, depășirea propriei subiectivități. Râde ușor și își mai aranjează ochelarii cu ramă groasă, neagră, din când în când. Deși am promis că nu pun întrebări complicate, ne-am adâncit într-o discuție filosofico-literară din care nu putem să tragem o concluzie. Îl întreb, totuși, dincolo de toate, care e motivația lui de a scrie. Gesticulează ușor, se încruntă:

Nu știu care e motivația, în niciun caz nu e boarea asta de faimă. Cum a fost cazul după primul roman – a venit, așa, o avalanșă de popularitate, superficială, a durat câteva luni și, apoi, au trecut la următorul. Știi, cele 15 minute de faimă… (Andy Warhol)

Nu știu să explic care e motivația. Dacă ar fi să stau acasă, cu un aparat care îmi urmărește mintea, poate aș ajunge la un răspuns satisfăcător. Dar așa… e o chestie care îmi place, mă interesează și cred că o și cultiv foarte mult. Prieteni scriitori, cititori, artiști. Interesant ar fi dacă te-ai duce singur undeva, dacă te-ar mai ține treaba asta. Dacă o faci din inerție? Te muți cu totul și în 30 de ani vezi ce se întâmplă. Sunt șanse să scrii și să rămâi un nebun, sunt șanse să iasă ceva cu adevărat autentic și sunt șanse să rămâi la același nivel. Pe de altă parte și inerția e bună. Ca atunci când ești în tren si te uiți în jurul tău și vezi că nu e ok să porți șosete în sandale. Așa și cu scrisul. Știi că s-a tot scris despre comunism, despre copilării triste…

În timp ce vorbește mă gândesc, totuși, că scrisul pentru Bogdan Coșa nu e nici pe departe doar inerție, e o alegere conștientă și un stil de viață asumat. Își dorește să devină vocea unei generații, lucru pe care, de altfel, i-am spus că l-am simțit citindu-l. Facem parte din aceeași generație și, deși am copilărit în orașe diferite, „aerul vremii” e același, am putut empatiza cu Tudor aproape la fiecare pagină.

Ăsta e proiectul. Dacă am un orgoliu în literatură, până la 30 de ani vreau ca trilogia să fie gata și eventual să o adun într-un singur volum. Asta să fie și pentru critică. Da, mania cantității rezistă, încă, în evaluarea unui roman. Îl întreb dacă l-a gândit așa de la început.

A fost o fază amuzantă. După o lectură, dădeam un interviu, eram așa emoționat, vorbea gura fără mine. Am zis, o să fac o continuare, o să fie o trilogie. După faza asta, a venit un agent literar și am discutat. Mi-a zis că așteaptă o trilogie, pentru că dincolo aș avea mult mai mare succes. I-am spus că m-am gândit la asta.

Dar a durat… Știu cum vreau să închei povestea și știu cum începe partea a treia. Dar nu știu care vreau să fie mesajul întregii trilogii. Asta trebuie să fie cartea celor născuți după revoluție sau chiar în anul Revoluției. E destul de bine că e în forma asta, pentru că nu vreau să se treacă artificial. Să-mi fi amintit și să fi mimat o anumită voce. Un prieten mi-a și zis, personajul tău așteaptă să mai crești. Tudor stă și se uită pe geam și spală vasele în loop. Altfel, mi se pare un pic prostesc să scrii așa separat. Primul e un roman cu multă acțiune, altul e mult mai descriptiv.

Demersul ăsta e mai justificat, al trilogiei. Primele două părți capătă o însemnătate. Nu e doar un bloc, e un cartier și în timpul ăsta ai tras și apă, si lumină, și utilități…

Râdem, iar eu arunc un ochi la agenda deschisă. Mai am câte ceva pregătit pentru el, dar discuția „a curs” și mi-a anticipat „următoarea mișcare”. Mai întreabă-mă!, zice.

E ceva care mă tot roade, așa că îl atenționez că următoarea curiozitate e cumva bizară: Crezi că la un moment dat trebuie să arzi totul, ca să ajungi la ceva autentic?

Nu m-am gândit niciodată chiar la tabula rasa, dar mă gândesc că e momentul în care înțelegi cam tot ce s-a întâmplat. De la chestiile din familie, care e contextul în care ai crescut, chiar cel micro, după care cel macro – a fost președinte X și așa mai departe, cred că trebuie să faci un pas deoparte, să te uiți în spate și să îți dai seama cum ai ajuns în punctul ăsta. De ce te-ai mutat, de ce ți-ai schimbat iubita, de ce?... Cu cât te înțelegi mai bine, cu atât funcționezi mai bine, față de tine și față de ceilalți. Nu te poate prinde nimeni, să te bage la colț. Chiar și lucrurile greșite pe care le faci, dacă le găsești explicația cu forțele mai mari, nu doar o justificare… De exemplu, faptul că am luat premiul de la ICR, îmi dau seama că nu reprezintă mare lucru, pur si simplu aveam nevoie de banii ăia și e o recunoaștere trecătoare, oricum…

A fi sau a nu fi scriitor? Indiferent de stilul de viață pe care îl alegi și de preocupările pentru autenticitate, Bogdan adaugă: Muncește mult, vezi pe cine iubești/pe cine vrei să urmezi. Asta pare să fie „cheia”.

Citește recenzia la Poker
Citește recenzia la Poker. Black Glass

Foto: Andrei Dosa