Esti aici: bookblog.ro » Cristina Teodorescu, Lit. contemporana, SF/Fantasy » Regina de gheata
Regina de gheata
Autor: Alice Hoffman
Rating: 
Regina de gheaţă, scrisă de Alice Hoffman, te prinde din momentul în care ai luat-o în mână, tocmai datorită amestecului de gheaţă cu foc, magie şi fulgere. Personajele se întrepătrund cu cele patru elemente ale naturii (apa, focul, aerul şi pământul) şi îmbrăţişează durerea şi moartea în final. Formula introductivă „Ai grijă ce îţi doreşti!” semnalează intrarea într-o lume magică, diferită de cea reală, unde eroina principală se îngroapă în universul copilăriei şi într-un tragism al refuzului maturizării. Numele acesteia şi datele personale nu sunt importante în sine cât sunt de relevante trăirile acesteia, dorinţa de a rămâne exterioară lumii, fascinaţia acesteia pentru moarte şi pentru metodele de sinucidere.
În Regina de gheaţă copilul egoist de 8 ani îşi doreşte să nu-şi mai vadă mama niciodată şi, când dorinţa i se împlineşte, la fel ca şi dorinţa de a fi lovită de fulger, personajul se închide în sine, glacială, exterioară, pierdută pe muntele rece. Ceea ce este această femeie-regină este „o capă, aşa e bine, exact ce trebuie să faci; prezintă o deghizare, exteriorul tău, cel pe care vrei ca lumea să-l ia ca atare”.
Ce mi-a plăcut la acest roman impregnat de simboluri şi durere nemărturisită a fost lumina fulgerului şi căldura acestuia care se simţea că emană prin paginile cărţii. Romanul Regina de gheaţă se citeşte la fel de rapid precum este fulgerul, fiecare cuvânt rămânându-ţi adânc întipărit în memorie, precum şi fulgerul a lăsat urme asupra personajelor lui Alice Hoffman. Nu este doar un roman al experienţei Reginei de gheaţă, ci şi un roman al durerii colective, al celor care au fost loviţi de fulger. Nu poţi să nu te gândeşti dacă toate acestea sunt adevărate. Celelalte personaje sunt şi nu importante pentru cititor, şi asta tocmai pentru că Alice Hoffman s-a concentrat asupra percepţiei eroinei asupra realităţii, o viaţă lipsită de culoarea roşie. Stau şi mă gândesc dacă aş putea trăi fără culoarea roşie, dacă aş putea trăi cu urmele fulgerului asupra mea, cu tatuajele carnale lăsate de curentul ucigător.
Pentru Regina de gheaţă nu contează sentimentele şi lumea exterioară acesteia, ca şi cum un sentiment nu ar putea-o trezi la viaţă, rămânând în continuare pe munte precum povestea cu fetiţa-gheaţă, asemănătoare poveştilor lui Andersen şi a fraţilor Grimm. Cu toate acestea, eroina reuşeşte să creeze o aparenţă de normalitate şi numai lovitura de fulger va începe să îi trădeze adevărata faţă. Iar ca şi cum ar fi fost predestinat, Regina de gheaţă trebuie să întâlnească Omul foc, să poată să iubească în apă şi în pământ. Alături de Omul care a fost mort 40 de minute şi care se ascunde între portocali argintii, eroina renaşte, acceptă durerea şi începe să se dezgheţe încet pentru acesta, ca şi cum numai alături de acesta poate deveni femeie (asemenea Helenei Heston din romanul Vin Ploile de Louis Bromfield, şi acest personaj nu poate deveni om fără celălalt element, fără Omul care înseamnă un nou început).
Dacă la început am simţit gheaţa care se construia de jur-împrejurul personajului principal, în momentul împlinirii cercului Adam-Eva (sau a celor două elemente dominante care se transformă în aer), am fost cuprinsă la rândul meu de plinătatea de simboluri evocate de Hoffman.
Regina de gheaţă este în final un basm frumos despre lume reală, un basm despre înstrăinarea de lume şi regăsirea prin iubire a plinătăţii de sentimente. Migraţia fluturilor din final mi-a evocat ieşirea din basm pe aripile fluturilor coloraţi frumos şi somnoroşi. Este un roman pe care greu l-am putut lăsa din mână şi dacă la prima vedere mi-a creat disconfortul de a nu-l înţelege pe deplin, totuşi la o a doua analiză am înţeles demersul autoarei de a lărgi perspectiva asupra lumii, o lume care în ciuda erei comunicaţiilor şi a facilităţilor oferite, se închide în sine, în plinătatea sa, aşteptând doar un semn arzător pentru a se deschide. O recomand cu toată inima tocmai pentru că mi-a trezit sentimente contradictorii şi îi ofer 5 steluţe pentru originalitatea scriiturii, pentru personajele bine închegate şi pentru faptul că a fost o surpriză totală.
O recenzie de: Cristina Teodorescu
Ca experiment as reciti-o alergand pe... 
Vin ploile este scrisa de Louis Bromfield, nu? Am ramas un pic confuza dupa ce citisem Maugham.
Da, este scrisa de Louis Bromfield… aoleu, da! scuze, am inceput sa fac si eu confuzii..
o sa o rog pe Jen sa corecteze… Ce distractie! fac recenzie la carte, stiu cine o scrie si imi fuge prin fata ochilor Maugham 
))
Merci de atentionare !
Ei, o fi ceva de te gandeai asa la Maugham…poate urmatoarea ta recenzie?
Mai mult ca sigur… Maugham are o carte intitulata “Ploaia”, iar in momentul in care am scris recenzia cautam pe raft cartea lui Bromfieldm si am dat peste cea a lui Maugham (este exact lipita de Vin ploile)… asa ca sa ma scuze cititorii
mai facem greseli din cand in cand, doar oameni suntem
Regina de gheata, un roman fascinant, unul dintre cele pe care le-as reciti.
Ceea ce am apreciat la acest roman este umanitatea si normalul ascunse in spatele unui invelis fantastic.
Cati dintre noi nu au o lume de gheata, o carcasa in care cu greu lasam pe cineva sa patrunda? Cate dorinte ascunse se pun pe minut si ce ar insemna de fapt implinirea lor?..Cat de mistuitoare poate fi pasiunea sau durerea? Si ce inseamna echilibrul si implinirea prin lucruri citidiene?
Un roman uman, al placerii de a trai, pur si simplu, indiferent de situatie….In care realitatea razbate din spatele aparentelor, asa cum liliecii parasesc copacul aparent pustiu.
Tocmai asta m-a fascinat si pe mine… faptul ca in spatele tuturor simbolurilor se ascunde o lume extrem de banala, o lume care se doreste a fi descoperita si este acoperita cu o pelicula fina de gheata care creaza iluzia de fantastic si de mistic. Pe langa asta
este o minunata carte de buzunar pe care o poti citi oriunde 
frumoasa recenzie……..felicitari
[...] Probabil a devenit deja un obicei ca atunci când citesc o carte să găsesc un personaj feminin care ajunge să se împlinească într-un spaţiu exterior acesteia (la fel ca şi în Vin ploile sau în Regina de gheaţă). Şi aici, Kate, o femeie care a fugit de spaţiul european pe care îl respingea, ajunge să cunoască un teritoriu pulsând de instincte de care se îndrăgosteşte, schimbându-se la rândul ei pe parcurs, îmbrăţişând toate ritualurile de trecere spre o religie precreştină şi devenind o zeiţă alături de Quetzalcoatl şi de Huitzilopochtli cel Viu. Probabil că doar în spaţiile cu adevărat primare un om poate deveni în urma unor ritualuri cu adevărat Femeie sau Bărbat. Incursiunea în spaţiul aztec m-a făcut să fiu curioasă în legătura cu zeităţile acestora şi am realizat că Lawrence prezintă doar faţa întunecată a zeului Quetzalcoatl, iar Mexicul este prezentat ca un teritoriu întunecat, instinctual, fără dualităţi. Cu toate acestea, Quetzalcoatl înseamnă mai mult decât întuneric, este şi viaţă şi este cea mai luminoasă zeitate a Mexicului, este un zeu dual, la fel ca orice zeitate aztecă. [...]
[...] Precum a apreciat Anca, azi m-am aplecat asupra unui roman al lui Maugham. Apărut în 1915, Robie este una dintre cele mai importante capodopere ale lui William Somerset Maugham, amestecând dragostea cu pasiunea, obsesia, frumuseţea, întunericul, suferinţa, compasiunea, idealismul, ura, tristeţea, durerea, fericirea, realismul. Romanul redă de fapt formarea unui individ şi pasiunea oarbă a unui băiat bun pentru o femeie ticăloasă. [...]